THE ECONOMIST: Pe cât de puternic, pe atât de periculos

În atenția investitorilor: se pare că François Hollande face prostii chiar mai devreme decât v-ați temut.

Președintele francez este cel mai puternic lider european al momentului. Mai mult, în urma alegerilor parlamentare din 17 iunie, putem spune că este, cel puțin pe hârtie, cel mai puternic președinte din istoria Celei De-a Cincea Republici. Socialiștii controlează acum ambele camere, toate regiunile (cu o singură excepție) și majoritatea departamentelor, comunelor și metropolelor franceze. A venit momentul să ne întrebăm ce va face acest bărbat, aparent modest și în banca lui, cu atâta forță politică?
Domnul Hollande și-a petrecut ultimul an în campanie, prima oară pentru a câștiga nominalizarea din partea socialiștilor, apoi pentru președinție și, în ultimă instanță, pentru alegerile legislative. Acum începe, propriu-zis, mandatul său. Colegii din Uniune l-au primit cu brațele deschise, suporterii săi considerându-l mai moderat și mai proeuropean decât exponenții partidului său, în general. Mai toți au fost impresionați de angajamentul său de a reduce deficitul bugetar până la 3% din PIB anul viitor. De asemenea, au fost dați pe spate de conexiunile sale cu social-democrații scandinavi și germani, dar și de căldura cu care au fost întâmpinate măsurile sale de creștere economică, propuse în contrapondere la planul de austeritate german. „Pactul pentru creștere în Europa“, proiectul său în valoare de 120 de miliarde de euro, constând în emisiunea de obligațiuni pe proiect, acordarea de fonduri sporite Băncii Europene de Investiții și realocarea banilor europeni se bucură deja de sprijinul Spaniei și Italiei.
Și totuși. Naivii care sperau că președintele francez va renunța la promisiunile mai puțin ortodoxe făcute în timpul campaniei electorale vor fi crunt dezamăgiți. Da, domnul Hollande este moderat în comparație cu colegii săi de partid, dar numai pentru că socialiștii francezi sunt extrem de inflexibili.
În Germania și țările scandinave, formațiunile de centru-stânga împărtășesc sistemele generoase de securitate socială și idealurile de egalitate, însă recunosc și beneficiile competiției și ale politicilor economice liberale. Politici pe care domnul Hollande și socialiștii săi le disprețuiesc profund.
Așteptați-vă, deci, ca președintele să reducă, în anumite sectoare, vârsta de pensionare la 60 de ani să crească până la 75% impozitele pe veniturile foarte mari, să taxeze suplimentar averile, moștenirile și dividendele, să crească salariul minim pe economie și să îngreuneze procedurile de concediere. În loc să ia măsuri pentru reducerea aparatului de stat, care înghite 56% din PIB (cel mai înalt prag din Europa), a dat de înțeles că rândurile funcționarilor publici se vor îngroșa. Cu alte cuvinte, domnul Hollande a ales să se pună de-a curmezișul schimbărilor pozitive, puține câte sunt, din res­tul Uniunii. Ceea ce va dăuna serios competitivității Franței, în condițiile în care deficitul comercial al țării ia proporții pe zi ce trece. Iar mediul de business nu va avea decât de suferit.  Cei doi François.
Franța este un stat bogat. Dar și vulnerabil, mult mai vulnerabil decât pe vremea predecesorului socialist al domnului Hollande, François Mitterrand, care, în 1981, a eșuat în implementarea unei noi versiuni a socialismului. Astăzi, datoria publică a țării a ajuns la 90% din PIB, față de 20%, cât înregistra în anii ’80. Franța a fost deja retrogradată de una dintre agențiile de rating, iar în piețe este încadrată mai degrabă în categoria Greciei și a Spaniei decât în cea a Germaniei sau a Austriei. Percepție firească, atâta timp cât domnul Hollande s-a alăturat nestingherit Spaniei și Italiei în corul celor care cer Germaniei să crediteze necondiționat zona euro, îndepărtându-și-o astfel, probabil definitiv, pe Angela Merkel.
În final, și domnul Hollande se va lovi de zidul realității, așa cum a făcut-o și Mitterrand. O Franță slăbită nu are prea multe alternative, și va fi nevoită să accepte reformele structurale și liberalizarea economiei. De data aceasta, actualul șef de stat nu va avea la dispoziție doi ani, cât i-a luat lui Mitterrand să admită falimentul viziunii sale.  Chiar și așa, puternicul președinte Hollande are destul timp să distrugă ce s-a construit bun în țara sa.