De câte ori vrem să "măsurăm" forța economică a unei țări, ne uităm la Produsul Intern Brut (PIB), iar dacă vrem să vedem cât de mult le folosește localnicilor această "forță", raportăm PIB la numărul de locuitori și obținem așa-numitul PIB per capita, indicatorul de bunăstare al unui popor.

Desigur, pentru a fi mai riguroși, putem să raportăm și la puterea de cumpărare și rezultă PIB per capita PPP. Acest indicator ne arată "cât de bine se simt" localnicii cu banii pe care îi câștigă pe teritoriul țării lor; pentru că dacă ar pleca să îi cheltuiască în alte țări, s-ar putea să nu se mai simtă la fel de bine, dacă în acele țări prețurile sunt mai mari.

Dar mai există un indicator, mai puțin băgat în seamă, care vorbește despre forța economică a unei țări. Și anume gross national saving, sau ce mai rămâne din PIB după ce scădem consumul și achizițiile statului.

Pe scurt, aceștia sunt bani aflați la dispoziția Guvernului și a entităților private (persoane fizice și juridice) care nu au fost cheltuiți, dar așteaptă să fie cheltuiți.

Central Intelligence Agency (CIA) a întocmit un clasament având drept criteriu "banii economisiți de popoare". România ocupă un loc destul de bun, 60 din 180 de țări, cu un grad de economisire de 23% din PIB (adică avem "la ciorap" 23% din Produsul Intern Brut).

În acest clasament ne atrage atenția poziția foarte bună pe care se află China – locul 3 în lume, cu 46% grad de economisire.

Surinam stă și mai bine – pe prima poziție cu 57%. Dar China prezintă o particularitate care nu poate fi neglijată: un PIB de 11,39 trilioane de dolari, potrivit estimărilor CIA pe 2015. Un calcul simplu ne arată că acel 46% reprezintă peste 5 trilioane de dolari, bani puși de o parte.

Totodată, China are şi o datorie publică destul de scăzută, 20,1% din PIB. Pentru comparaţie, Statele Unite ale Americii au o datorie de 73,8% din PIB şi în acelaşi timp o economisire mult mai mică, de numai 17,6% din PIB

China are și multe guri de hrănit – o populație de 1,37 miliarde de locuitori. Dar acești oameni mulți nu sunt și foarte pretențioși, și nici atât de săraci pe cât am crede (sau am fi crezut în urmă cu 10-20 de ani).

În 2013 se aflau sub pragul de sărăcie 6,1% din chinezi (Guvernul de la Beijing a stabilit acest prag la 400 de dolari pe lună în 2011). Pentru comparație, 22,4% din români erau sub pragul de sărăcie în 2012, conform datelor culese de același organism – CIA. Rata șomajului în China este de 4,2% (estimare 2016), în timp ce în România se cifrează la 6,7%.

La o populație așa numeroasă, există însă și discrepanțe mari de venituri. În 2009, cei mai săraci 10% dintre chinezi controlau 1,7% din veniturile casnice iar celor mai bogați 10% le reveneau 30% din total. România apare mai echilibrată, cu 15,3% la cei mai săraci 10% și 7,6% la cei 10% aflați la polul bogăției, potrivit estimărilor pentru 2014.

China are mulți oameni bogați (peste 300 de miliardari în dolari, conform datelor Forbes), dar și mulți săraci, dispuși să emigreze și să lucreze pe salarii mai mici decât media în țările gazdă. Dacă la acestea adăugăm cele 5 trilioane de dolari care așteaptă să fie cheltuiți, vom observa cum China este o țară care poate avea o puternică extindere economică în următorii ani.

Mare parte din acei bani ar putea merge în investiții externe. Asta și în condițiile în care guvernul "semi-comunist" de la Beijing știe cum să colaboreze cu oamenii de afaceri locali pentru a-și atinge interesele pe plan mondial.