The Financial Times: Găștile substituie regulile în noua ordine mondială
Realitățile interdependenței globale sunt aceleași – remarcați disprețul pentru frontierele de stat manifestat de pandemie și de criza climatică, scrie ft.com. Însă redistribuirea puterii la nivel global a modificat condițiile meteo geopolitice. Impotența națională se dovedește a fi o frână slabă pentru ascensiunea, da, a naționalismului.
Deocamdată lumea se află într-un straniu teritoriu al nimănui – încă atașată de instituțiile multilaterale familiare, dar cu marile puteri pregătindu-se pentru o luptă ce va determina cine stabilește conturul noului peisaj. Puterile nu chiar atât de mari se vor confrunta cu o presiune în creștere pentru a alege o tabără. Vor fi cu SUA ori cu China? Istoricii vor menționa în treacăt că o putere de talie medie precum Regatul Unit și-a ales un moment foarte ciudat pentru a se aventura pe cont propriu, părăsind UE.
Presiunile și tensiunile din relația transatlantică nu vor dispărea
În esență, o Chină însuflețită și în ascensiune și o Rusie în prăbușire, dar plină de resentimente, nu sunt dispuse să accepte o ordine mondială acuzată de ele că a fost concepută pentru a perpetua hegemonia Vestului. Xi Jinping vrea să reașeze China în centrul scenei globale. Rusia lui Vladimir Putin vrea să-și smulgă înapoi sfera de influență din fostul spațiu sovietic.
Per total, efectul e acela al substituirii regulilor multilaterale cu găști rivale. Unele țări vor rămâne neutre; altele vor încerca să-și păstreze relațiile economice privilegiate cu China și concomitent să continue să se ascundă în spatele scutului de securitate al Washingtonului. Multe au făcut deja o alegere.
Zilele acestea e la modă să susții că autocrații au un avans. Și este adevărat că absența unei opoziții interne înseamnă că China lui Xi și Rusia lui Putin pot acționa cu o relativă impunitate. Dacă vorbim însă de găști, aici avantajul se află de partea Vestului.
Joe Biden nu e de azi, de ieri pe scena internațională. El prețuiește vechea ordine. Și pe bună dreptate. În perioada 1945-2000 a existat o suprapunere aproape perfectă între interesele naționale egoiste ale Americii și rolul ei de conducătoare pe plan internațional. Aceasta se întâmpla înainte ca China să adere la Organizația Mondială a Comerțului, înainte ca SUA să pornească la război în Orientul Mijlociu și înainte ca sistemul financiar global să se prăbușească peste capetele arhitecților săi occidentali.
Aparițiile lui Biden din săptămâna de reuniuni la nivel înalt, inclusiv o întâlnire între patru ochi cu Putin la Geneva, au avut un unic scop: să strângă iarăși vechea gașcă în vedere unei confruntări iminente cu China. Rusia e o pacoste cu adevărat enervantă. Dar China e cea care constituie amenințarea sistemică. Aici, prietenii constituie cel mai prețios avantaj al Americii.
Presiunile și tensiunile din relația transatlantică nu vor dispărea. Francezii vor fi mereu suspicioși cu privire la intențiile americanilor. Angela Merkel refuză să-și lase angajamentul în privința normelor democratic-liberale să se pună în calea intereselor economice ale Germaniei. Iar europenii au și ei propria lor gașcă. Chiar dacă UE nu are o prezență geostrategică, ea se află la același nivel cu SUA și China în privința stabilirii normelor economice globale.
Luând în considerare toate acestea, maniera agresivă în care înțelege Xi să urmărească interesele Chinei i-a ușurat munca lui Biden. Semnificația acordului pentru încheierea disputei UE-SUA pe tema subvențiilor pentru Boeing și Airbus rezidă în faptul că ambele părți au înțeles că amenințarea reală la adresa ambelor companii va veni foarte curând din partea Chinei.
Emmanuel Macron este un gaullist, ca oricare alt președinte francez. Totodată el s-a străduit la fel de tare ca oricare alt lider european să se asigure că obiectivele camerelor TV îl surprind în ipostaze afabile în compania președintelui american. Merkel e la ultimul ei tur. Președintele o va găzdui la Casa Albă luna viitoare în speranța că succesorul ei își va urma vorbele și cu fapte.
Pe scurt, europenii încep să reacționeze la niște realități strategice neplăcute. Nu suficient de repede din perspectiva unora de la Washington, dar suficient pentru ca Biden să poată susține că și-a petrecut săptămâna cu folos.
Țara răzleață în situația de față e Regatul Unit. În calitate de gazdă a reuniunii G7 din Carbis Bay, Boris Johnson va fi sperat probabil să plaseze Britania post-Brexit în centrul evenimentelor. În schimb, tentativa lui de a renega acordul comercial convenit cu UE în privința Irlandei de Nord l-a lăsat izolat printre ceilalți participanți.
Pe prima pagină a ziarelor a ajuns iritarea pe care i-a provocat-o lui Macron perfidul Albion, însă la discuțiile sale cu Johnson nici Biden nu a umblat cu mânuși. Probabil că el i-a subliniat că nu poți poza în marele apărător al ordinii bazate pe reguli și în același timp să rupi un tratat pe care tocmai l-ai semnat cu aliații tăi. În Johnson, vă vor spune la unison diplomații europeni și americani, nu se poate avea încredere. Iar dacă acest lucru nu se va schimba, mult vehiculata sa „Britanie Globală” va aduce mai degrabă cu o Britanie stingheră.
