Cu câteva săptămâni înaintea summitului din Chicago, din mai, NATO se gă­sește într-o situație paradoxală. Are, cu siguranță, câteva motive de mândrie. Din solidaritate cu America, statele membre au rămas să-și ducă până la capăt sarcina ingrată din Afganistan. Apoi, misiunea NATO mandatată de Națiunile Unite să îi protejeze pe rebelii libieni de setea de răzbunare a colonelului Ghaddafi a reprezentat un real succes. Statele componente par tot mai doritoare să se implice în activitatea organizației, iar doi membri importanți, Marea Britanie și Franța, s-au oferit să preia conducerea atât din perspectivă armată, cât și diplomatică (evident, tot cu sprijinul masiv al SUA). Cel puțin patru țări se pregătesc să intre în Alianță în viitorul apropiat: Macedonia, Bosnia, Muntenegru și Georgia, deci interes încă există.
În ciuda tuturor acestor reușite, viitorul NATO e mai degrabă incert, semne îngrijorătoare venind din două direcții. Prima se regăsește într-o declarație făcută de administrația Obama acum câteva luni, în care avertiza că adaptarea la ritmul de dezvoltare a armatei chineze și reafirmarea aliaților din Asia vor căpăta prioritate în fața Europei. În condițiile în care America vede în Bătrânul Continent mai degrabă un „producător“ decât un „consumator“ de securitate, există o preocupare legată și de consecințele crizei zonei euro asupra felului în care partenerii europeni își vor respecta angajamentele de acum încolo. Măsurile de austeritate, dar și percepția conform căreia securitatea Europei nu este amenințată serios, au făcut ca bugetele de apărare, oricum tăiate la sânge, să fie din nou reduse. Și, dacă la finalul Războiului Rece, statele europene acopereau 34% din cheltuielile militare ale NATO, în momentul de față, ponderea a coborât la 21%. În plus, cu excepția Americii, doar patru din cei 28 de membri respectă obiectivul de cheltuieli de apărare, de 2% din PIB: Marea Britanie, Franța, Grecia și Albania.

NATO trebuie să continue
Organizația contează, încă, pe scena internațională. Da, Europa se poate considera unită, liberă și tolerantă, însă se amăgește dacă are impresia că nu e pândită de amenințări. În Balcani, spiritele sunt încă încinse; armata rusă a intrat într-un proces accelerat de modernizare, în timp ce conducerea țării, în frunte cu Vladimir Putin, nu pare interesată de o relaxare a relațiilor cu Vestul; iar Africa de Nord, atât de apropiată geografic, este extrem de instabilă.
Așadar, există atât temeri vechi, cum ar fi propagarea terorismului dinspre statele înapoiate, cât și noi motive de îngrijorare, privind, de pildă, răspândirea armelor de distrugere în masă sau războaiele cibernetice. Așa cum sublinia recent secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, pentru ca un stat să fie protejat cu adevărat nu e de ajuns să investească în securitatea internă. Mulți membri NATO și-ar dori ca lucrurile să stea astfel, însă în realitate puterea militară are încă un cuvânt foarte greu de spus în geopolitica secolului al XXI-lea. Cum poate însă NATO să-și păstreze acest rol esențial fără un buget adecvat? În opinia domnului Rasmussen, cheia stă în a face mai multe cu resurse mai puține, în „apărarea inteligentă“, în punerea la comun și împărțirea echitabilă a echipamentelor și a capacităților militare. În teorie, această soluție ar rezolva problema duplicatelor în unele zone și ar umple golurile în altele. În practică, însă, în Libia s-au văzut cel mai bine limitările acestei abordări.
Dacă scenariul acesta ar fi fost funcțional, aliații care au contribuit cu anumite echipamente, cum ar fi dronele de supraveghere, trebuia fie să participe la o misiune comună, fie să permită altor state membre să le utilizeze armamentul pentru finalizarea operațiunii. Or, Germania și Polonia au cauzat tulburări în organizație, refuzând să contribuie în vreun fel la intervenția din Libia, în timp ce alte state au avut un aport mai degrabă de formă, neangajându-se deloc în atacurile aeriene. Pentru a evita repetarea unei asemenea situații, o idee este ca țările care și-ar pune la comun resursele să semneze contracte care să le garanteze accesul reciproc la echipamente – deși un guvern care nu vrea să se implice într-o anumită misiune va găsi calea să încalce nepedepsit aceste contracte. Așa că, realist, NATO va trebui să se obișnuiască să facă mai puține, cu resurse mai puține. S-ar putea să nu fie atât de grav pe cât pare. Visul unui „apărător global“, care acceptă parteneri din întreaga lume și intervine oriunde se ivește vreo problemă, a avut un moment de glorie în urmă cu câțiva ani, însă a pălit rapid. Odată ce trupele Alianței se vor retrage din Afganistan, probabil că aceasta va reveni la menirea sa inițială, de organizație regională.
Totuși, ținând cont de semideta­șarea Americii și de politica de austeritate instalată în Europa, există pericolul ca „a face mai puține“ să se transforme „a nu mai face nimic“. Iar asta ar fi o veritabilă catastrofă. Da, NATO nu e organizație perfectă, însă încă poate avea o formidabilă contribuție armată la rezolvarea misiunilor complexe și dificile. Cu alte cuvinte, încă mai poate salva vieți și transforma astfel Europa într-un loc mai sigur.
Este de datoria statelor care au cel mai mult de câștigat de pe urma acestui scenariu – și da, aici intră și Germania- să găsească împreună soluția pentru finanțarea instituției. Altfel, NATO va intra în istorie.

Capital este partenerul exclusiv în România al publicației The Economist