Până la finalul secolului al XIX-lea, prima eră a globalizării și un val fără precedent de invenții transformaseră radical economia globală. Acești ani, cunoscuți ca „epoca de aur“ a Occidentului, au rămas însă celebri și pentru inegalitățile sociale strigătoare la cer, pentru baronii americani ai cauciucului și aristocrații „Downtown Abbey“, care acumulaseră averi imense și se întreceau în cheltuieli inutile pentru a-și demonstra statutul social. Discrepanțele tot mai mari dintre săraci și bogați (dar și teama de o eventuală revoluție socialistă) au stat la baza unui lanț de reforme pozitive, de la măsurile antimonopol luate de Theodore Roosevelt la bugetul popular al lui Lloyd George. Guvernele începeau să promoveze competiția și taxarea progresivă; în paralel, apăreau primele semne ale conceptului de securitate socială. Obiectivul acestei „ere progresiste“, așa cum au denumit-o americanii, era de a clădi o societate mai echitabilă, care, în același timp, să nu excludă filonul antreprenorial.

Actualul sistem politic are nevoie de o revoluție similară – de un val de măsuri care să diminueze nedreptățile sociale fără a lovi și în dezvoltarea economică. Dar cum pot fi împăcate cele două? Discursul politic modern încearcă de ceva timp să găsească un răspuns la această dilemă. Până acum, însă, în van. Este relevant aici exemplul campaniei electorale din SUA, unde stânga îl arată cu degetul pe Mitt Romney ca „noul baron al cauciucului“, iar dreapta îl ironizează pe Barack Obama că ar face pe „luptătorul de clasă“. În Europa, unele guverne au cedat pur și simplu presiunii mulțimilor – vezi propunerea lui François Hollande privind impozitarea marilor averi cu 75%. În țările emergente, în schimb, liderii preferă să ascundă problema sub preș: așa se explică nervozitatea guvernanților chinezi când li se atrage atenția asupra beizadelelor care au umplut țara de mașini Ferrari sau refuzul Indiei de a gestiona eficient problema corupției.

În esență, asistăm la un eșec doctrinar. Dreapta nu este convinsă că inegalitatea socială reprezintă o problemă în sine. Stânga a căpătat o fixație pentru creșterea impozitelor pe averi și pentru îngroșarea aparatului public – oricum disproporționat de mare, după standardele unora ca Roosevelt sau Lloyd George. Este timpul ca socie­tatea pe ansamblu să capete o viziune cu totul nouă: să-i spunem progresism autentic.

Egalitate, dar nu comunism

Chiar este nevoie de o strategie pro-echitate? Să nu uităm că două forțe gemene importante – globalizarea și inovația tehnică – au dus, în realitate, la disiparea inegalităților la nivel global, statele sărace începând să le prindă din urmă pe cele avute. În interiorul granițelor, însă, lucrurile stau complet diferit. Peste două treimi din populația lumii bogate trăiește în țări în care disparitățile sociale s-au adâncit, adesea îngrijorător. În SUA, proporția veniturilor de care se bucură cei mai bogați 0,01% din cetățeni (cam 16.000 de familii) a crescut de la puțin peste 1%, în 1980, la circa 5%, acum – o felie mult mai mare decât cea la care avuseseră acces boierii „epocii de aur“.

În altă ordine de idei, un pic de inegalitate nu strică deloc economiei. Stârnește competiția și apetitul pentru risc și îi recompensează pe cei care sunt dispuși să inoveze, ducând la progresul economic. Doar că, acum, vorbim de un grad de inechitate ineficient și chiar nociv pentru dezvoltarea ulterioară. Niciunde nu se vede mai bine această tendință decât în lumea emergentă. În China, creditarea a devenit apanajul companiilor de stat și al persoanelor „cu relații“. În India și Rusia, povestea arată la fel, diferența constând doar în specificul local. În lumea bogată, favoritismele sunt în continuare în floare, însă se fac în spatele ușilor închise. Faptul că mahării de pe Wall Street acumulează în continuare o felie prea mare din bogăția Americii este o consecință a subvențiilor acordate de stat megabăncilor considerate „prea mari ca să falimenteze“. De la doctori la avocați, angajații foarte bine plătiți sunt sprijiniți de state prin obligativitatea de a deține licențe și autorizații acordate adesea „restrictiv“. Totuși, cel mai revoltător exemplu este cel al sistemelor de securitate socială. Adesea, acestea vin mai degrabă în sprijinul clasei de mijloc decât al celor care nu au după ce bea apă. Cei din vârful piramidei se întreabă, cu siguranță, de când au devenit discrepanțele din societate un subiect atât de fierbinte. Până una-alta, aceștia trebuie să realizeze că este în interesul lor să stingă acest conflict mocnit înainte de a lua amploare – dacă situația se va încinge în continuare, lumea va cere pe ton tot mai ridicat o schimbare radicală de sistem, iar rezultatul politic al unei asemenea răsculări nu ar folosi nimănui. Comunismul a făcut prea mult rău ca să mai poată spera la o renaștere; nicio problemă – doctrine stupide sunt cu duimul. În aceste condiții, credem că a venit timpul pentru o agendă cu adevărat progresistă. În continuare, vă expunem câteva dintre sugestiile noastre, fundamentate atât pe principii de stânga, cât și de dreapta, dar care abordează problema inechității din trei perspective care nu dăunează dezvoltării economice.

Concurență, nișare și reformă

Prioritară ar trebui să fie organizarea unui atac rooseveltian asupra monopolurilor și grupurilor de interese, fie că este vorba de companiile publice chineze fie de megabăncile de pe Wall Street. În statele emergente, cu precădere, este nevoie urgentă de transparentizarea contractelor publice și de implementarea legislației antitrust. Nu degeaba cel mai bogat om din lume, Carlos Slim, și-a construit averea în industria telecomunicațiilor din Mexic, unde competiția tindea spre zero, iar prețurile, spre cer.

Și în lumea bogată este nevoie de măsuri cu nemiluita. Să ne amintim că doar o părticică a economiei UE se constituie, într-adevăr, într-o piață unică. Eliminarea unor aberații, precum legislația discriminatorie a muncii, ar aduce progrese majore în acest sens. Apoi, să ne aplecăm asupra sistemelor de securitate socială din lumea dezvoltată. Confruntate cu îmbătrânirea rapidă a populației, guvernele nu au cum să spere că vor mai putea reduce cheltuielile cu această categorie de vârstă – ar putea, însă, să atenueze ritmul de creștere al acestor costuri, prin ridicarea mai rapidă a pragului de pensionare și selecționarea mai atentă a celor care se pretează pentru anumite beneficii. O parte din banii de care s-ar face astfel rost s-ar duce către educație. Prima eră progresistă a coincis cu introducerea gratuității ciclului secundar de învățământ; acum, este nevoie de aplicarea aceleiași măsuri în cazul educației preșcolare. Iar dacă mai rămâne ceva rest, ar trebui investit în reconversia profesională a șomerilor.
Am lăsat la urmă reforma sistemelor fiscale: guvernele nu trebuie să-i mai pedepsească pe bogați, ci să se concentreze asupra unei mai bune colectări a taxelor. În regiunile sărace, unde evaziunea este la ea acasă, este nevoie de reducerea impozitelor și, în egală măsură, de creșterea sancțiunilor pentru neplată. În statele bogate, cele mai mari câștiguri s-ar obține prin eliminarea anumitor deduceri și rambursări de taxe de care beneficiază, în primul rând, populația din pătura superioară (cum este cazul deducerii dobânzii pe creditele ipotecare, în SUA), dar și prin reducerea diferenței dintre impozitele pe salarii și cele pe câștigurile de capital sau prin utilizarea mai eficientă a sumelor rezultate din anumite taxe achitate extrem de conștiincios de clasa bogată, cum sunt impozitele pe clădiri și terenuri.

Unele  state au făcut deja pași în aceste direcții. America Latină investește serios în sistemul educațional și și-a întocmit propria strategie, absolut admirabilă, de susținere a categoriilor celor mai săraci cetățeni – este, de altfel, singura regiune unde diferențele de nivel de trai se micșorează. India și Indonezia, la rândul lor, iau în considerare scăderea subvențiilor la combustibili. În lumea bogată, laurii merg spre țările scandinave, cele mai inventive din lume. Suedia, de exemplu, și-a recalibrat aparatul asistențial supradimensionat și a implementat un sistem universal de cupoane educaționale. Și Marea Britanie a optat tot pentru reformarea învățământului și simplificarea sistemului de ajutoare de stat.

Sunt, cu toate, semne de schimbare ce trebuie încurajate. Totuși, politicienii mai au multe de făcut. Primul instinct al dreptei este de reducere a aparatului public, nu de eficientizarea acestuia. Eșecul egalitarismului stângist este chiar mai răsunător. În Occident, statele asistențiale au rămas fără bani, economia le-a stat în loc, iar inegalitatea a ajuns la loc de cinste. Iar singurul răspuns al stângii este umflarea impozitelor aplicate celor care dețin, dar și generează bogăția. Domnii Obama, Miliband și Hollande trebuie să vină cu soluții care să garanteze atât dreptate socială, cât și progres economic. Altfel, toată lumea va avea de pierdut.

Primul instinct al dreptei este de reducere a aparatu­lui public, nu de eficientizarea acestuia. Eșecul egalitarismu­-lui stângist este chiar mai răsunător.