Printre spanioli circulă o vorbă: locuitorii Galiciei sunt genul de oameni cu care te întâlnești pe scări și nu-ți dai seama dacă urcă sau coboară. Ambiguitate („retranca“, în spaniolă) care, într-adevăr face subiectul multor glumițe, dar stârnește și suspiciune, și precauție. Mariano Rajoy, născut în această regiune confuză, respectă acest clișeu, balansându-se de pe un picior pe altul, pe de o parte pentru a supraviețui în funcție, pe de alta, pentru a amâna pretențiile celor din jur. Este incert însă dacă aceasta este trăsătura de caracter de care are nevoie Spania în aceste momente.
Mulți sunt frustrați de modul în care jonglează Mariano Rajoy cu problema accesării unui nou pachet de asistență financiară, pe care BCE s-a angajat să-l acorde (condiționat) în vederea reducerii costurilor absurde de creditare ale Spaniei. Franța îl presează să accepte banii. Germania, să nu. Înainte de a întoarce spatele celor din urmă, premierul vrea să fie sigur că va rămâne în relații bune cu executivul cancelarului Merkel. Dorește, în același timp, să știe în detaliu și ce pași urmează. Ce va face BCE și ce condiții vrea să impună Spaniei? Întrebat recent asupra rezultatelor unui raport secret, „scăpat“ în presă și conform căruia guvernul său este forțat să apeleze la ajutorul comunitar, Rajoy a răspuns cu aceeași „retranca“. Există două posibilități, a spus premierul: fie agenția respectivă de știri are dreptate și are surse mai bune decât primul-ministru, fie se înșală. „Eu o să vă spun că nu este adevărat, însă voi puteți crede ce vreți, pentru că s-ar putea să aveți dreptate.“ Ce o fi fost acesta, un da, un nu? Doar el știe. 
Mulți se întreabă dacă premierul are vreo strategie pentru a reda încrederea piețelor și a populației, în general, în cabinetul său. Cu un deficit de aproape 9% din PIB în 2011, o rată a șomajului de peste 25% și un val de proteste tot mai violente, există temerea că Spania se îndreaptă vertiginos spre o spirală a morții similară celei care a înghițit deja Grecia. Alții sunt convinși că sectorul public este în continuare prea stufos, că statisticile privind șomajul sunt umflate și că stâlpul societății spaniole, familia, rămâne solid. Indiferent de o opinie sau alta, problemele lui Rajoy se agravează.
Pe lângă criza economică, liderul de la Madrid trebuie să facă acum față și unei crize constituționale neprevăzute. Încercarea sa de a se implica în finanțele regiunilor autonome, responsabile de achitarea serviciilor de bază (sănătatea și educația, între altele), a reaprins flacăra naționalismului din Catalonia, una dintre cele mai îndatorate provincii spaniole, dar și unul dintre cei mai mari contributori neți. 
O demonstrație neașteptat de numeroasă ținută recent în Barcelona a ieșit în evidență prin afișele care proclamau Catalonia ca următorul stat membru UE. Președintele provinciei, Artur Mas, a refuzat să ia în considerare pretențiile venite de la centru privind lansarea unui nou tratat fiscal, apoi a ridicat miza anunțând organizarea de alegeri anticipate pe 25 noiembrie, ba chiar a adus în discuție realizarea unui referendum pe tema autonomiei. Nimeni nu are idee unde poate duce acest avânt naționalist; nici chiar Artur Mas nu este convins care este obiectivul răbufnirilor din ultima lună.
Până una-alta, misteriosul Mariano Rajoy trebuie să evite cu orice preț dublul risc care-l paște: pe de o parte, ca zona euro să nu se spargă în capul Spaniei, pe de alta, ca Spania însăși să nu crape. Fost ministru pe mai multe portofolii, în mai multe cabinete, actualul premier a fost înfrânt de două ori de principalul său competitor, socialistul José Luis Rodríguez Zapatero, în 2004 și 2008, însă la ultimele alegeri, din noiembrie anul trecut, și-a îndeplinit în sfârșit scopul, luând prima poziție în stat și obținând majoritatea și cu formațiunea conservatoare pe care o reprezintă. Zapatero refuza de ani buni să conceapă consecințele bubble-ului imobiliar care năucea Spania. Nici Rajoy, însă, nu s-a grăbit să repare ce mai era de reparat. A lăsat să treacă o lună până să-și dezvăluie cabinetul și a venit cu o soluție nepopulară la portofoliul Economiei. I-a scos din sărite apoi pe liderii europeni, anunțându-i din scurt, în martie, că nu va reuși să atingă țintele de deficit. Iar bugetul l-a prezentat abia la finalul lunii aprilie.
Unul dintre motivele startului slab al lui Mariano Rajoy a fost tentativa sa de a amâna veștile proaste până după alegerile regionale din Andaluzia, circumscripție fidelă socialiștilor, cărora voia să le dea astfel „estocada“, lovitura finală a matadorului. În final, Andaluzia a rămas a socialiștilor, iar premierul s-a ales cu o scădere consistentă a credibilității.
Luna trecută, se părea că primul- ministru a avut brusc o revelație și a început să ia taurul de coarne: cu ajutorul unor consultanți străini, Spania a anunțat că are nevoie de 40 de miliarde de euro pentru salvarea sistemului bancar (mult sub cele 100 de miliarde oferite de zona euro), a lansat și un plan de curățare a acestui sistem, o serie de reforme impresionante, dar și un proiect bugetar care presupune scăderea deficitului până la 4,5% din PIB, în 2013. Chiar și așa, unii analiști se întreabă dacă testele de stres aplicate băncilor au fost într-adevăr suficient de stresante. Și ridică întrebări și asupra acestui proiect de buget, fondat pe o recesiune de doar 0,5%, în condițiile în care mai toți economiștii independenți înaintează cifre de două-trei ori mai mari.

O paralelă neonorantă
Pentru Spania, integrarea europeană a fost unul dintre pașii esențiali din tranziția către democrație, după regimul dictatorial al generalului Francisco Franco. Pentru Catalonia, Europa înseamnă șansa de a se rupe cât mai lin de țara-mamă.
Legenda spune că cel mai faimos locuitor al Galiciei, Franco însuși, nu concepea decât două tipuri de probleme: cele care se rezolvă în timp și cele pe care nici măcar timpul nu le poate repara. Mariano Rajoy ar face bine să se debaraseze de această manieră de a vedea lucrurile. Felul său discret de a fi poate ajuta Spania (calmul acesta mai poate răcori din spiritele încinse), însă nu ca până acum, prin amânarea deciziilor importante până când acestea devin aproape imposibil de luat.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist

Cu un deficit de 9% și un șomaj de 25%, există temerea că Spania se îndreaptă vertiginos spre o spirală a morții similară cu cea care a înghițit Grecia.