The Economist: Europa, în chingile torturii

Prăbușirea visului european are drept cauză, culmea, chiar moneda unică.

Cu cât se prelungește mai mult, cu atât criza zonei euro începe să se asemene cu un instrument de tortură economică. Asemenea unor șocuri electrice, fiecare episod al crizei trimite valuri de durere în susul și josul Europei. Recent, Cipru a anunțat că va avea nevoie de ajutor. Spania a cerut și ea bani să-și recapitalizeze băncile. Membrele Greciei se rup unul după altul. Oare cât vor mai rezista cele ale Italiei? Când a luat naștere, uniunea monetară a fost văzută ca o binecuvântare. Fondatorii zonei euro visau că astfel vor lua sfârșit discordiile și crizele cronice de pe fiecare piață monetară în parte și că se vor pune bazele unei Europe mult mai puternice economic. Piața unică exista deja, următorul pas către realizarea uniunii politice era crearea monedei unice.

Decenii la rând, integrarea europeană a funcționat. Prin intermediul acordurilor comerciale și al fondurilor de dezvoltare regională, membrii intrați rând pe rând în clubul comunitar au reușit să se apropie rapid de nivelul statelor bogate. Lansarea euro a frânat, însă, acest proces. Acum, diferențele sunt vizibile la tot pasul: în timp ce o bună parte din sudul continentului este adâncită în recesiune și în datorii pe care le achită cu dobânzi uriașe, costurile de împrumut ale Germaniei sunt mai mici ca niciodată. Debitorii cer milă, dar creditorii vor să-i facă să plătească pentru greșelile din trecut.

După ce au dat vina pe speculatori, apoi pe statele care s-au întins mai mult decât le era plapuma, ba chiar pe întreaga Europă, pentru că n-ar fi destul de competitivă, liderii uniunii monetare au ajuns, în sfârșit, la concluzia că problema este însăși moneda unică. Un raport recent realizat de un grup de economiști de vază și sponsorizat de Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene, și de Helmut Schmidt, fost cancelar german, arată pas cu pas cum a reușit euro să se autodistrugă.

Punctul de pornire ar fi fost dobânda „universală“ aplicată de Banca Centrală Europeană, care, în opinia coordonatorului studiului, Henrik Enderlein, de la Hertie School of Governance (Berlin), nu s-a potrivit, de fapt, niciunei economii. În primul rând, pentru că a dus la discrepanțe tot mai mari între procesele inflaționiste, de la un stat la altul: astfel, în țările cu inflație peste medie (cum era cazul Italiei), dobânda era prea mică, alimentând astfel creșterea inflației; în paralel, statele cu inflație mică (Germania, de pildă) au trecut printr-un fenomen opus. O altă problemă majoră este statutul nedefinit al pieței unice. Sectorul serviciilor, de exemplu, care are cea mai mare pondere în economia continentului, este departe de a fi unitar. În plus, angajații europeni sunt mult mai reticenți să plece peste hotare decât americanii, de exemplu.
Chiar mai rău de-atât, țările din zona euro nu dețin controlul asupra propriilor lor finanțe. Iar statele cu probleme, private de avantajul de a avea în banca centrală un creditor de ultimă instanță, sunt mult mai vulnerabile în fața panicii de pe piețe. Și totuși, din păcate, integrarea financiară a ajuns într-un stadiu destul de avansat încât bolile unui stat să se răspândească rapid în restul continentului.

Multe dintre aceste probleme erau cunoscute încă dinainte de apariția monedei unice. Chiar domnul Delors avertiza, într-un raport publicat în 1989 pe tema uniunii monetare, cu privire la pericolele dezechilibrelor economice și la posibilitatea ca statele să ajungă prizonierele piețelor de obligațiuni. Riscuri ce au fost fie ignorate, fie considerate ușor de gestionat, prin impunerea de noi norme fiscale sau prin promisiunea deja faimoasei convergențe economice.
Ce au uitat să ia în considerare fanii monedei unice a fost magnitudinea impactului recesiunii asupra zonei euro. Liderii statelor membre sunt de mult depășiți; și pentru că, odată instalată, criza a căpătat și valențe politice. Iar acum, visul unei identități europene comune a fost înlocuit de naționalism, adesea cu accente de șovinism. Partidele care se opun imigrației și Uniunii Europene, în ansamblu, sunt tot mai populare.

Poveste de groază

Putem spune că părinții fondatori ai euro au creat o monedă federală înainte de a fi creat o federație care s-o susțină. Precum Victor Fran­kenstein, s-au opus legii naturii și au creat un monstru. De-a lungul acestei povești de groază, costul întoarcerii la monedele naționale a devenit mai mare decât cel al păstrării euro.
Dacă ar fi să ne luăm după logica economică, zona euro trebuie să se federalizeze tot mai mult, să-și pună la comun riscurile bancare și datoriile. Realitatea politică se opune însă acestui scenariu. Trezoreriile europene sunt încă naționale, la fel ca și scenele politice. Pentru statele-creditor, „o Europă mai mare“ vine la pachet cu achitarea datoriilor unor străini mai leneși; pentru debitori, se traduce prin implicarea unor străini în treburile lor interne.
Actualul impas al relației franco-germane nu ajută deloc la găsirea unei soluții. Noul președinte francez, François Hollande, pledează pentru emiterea de eurobonduri comune și pentru utilizarea fondurilor de ajutor din zona euro în vederea recapitalizării băncilor.

Cancelarul german Angela Merkel refuză punerea la comun a datoriilor. Totuși, liderii europeni au ajuns la o înțelegere (destul de vagă, ce-i drept) înaintea recentului summit. Potrivit acesteia, un plan bine definit urmează să fie lansat în decembrie. Întrebarea este dacă zona euro mai poate rezista în chingile torturii până atunci. Există pericolul ca, dacă durerea devine insuportabilă, primul care să cedeze să fie proiectul european însuși.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist