Așa și-a justificat Alexander Hamilton, la începuturile clădirii SUA, dorința de a pune pe picioare un guvern federal puternic. După adoptarea Constituției americane, Hamilton devenea secretarul Trezoreriei, iar sistemul financiar pe care l-a întocmit a contribuit la transformarea republicii abia născute într-un centru de putere economică.

Are oare Europa de azi, adâncită într-o criză financiară cronică, nevoie de un asemenea „moment hamiltonian“? Elitele Bătrânului Continent caută idei de salvare peste Ocean. Riscul ca Europa să ajungă în situația descrisă de Hamilton în Documentele federaliste („iscarea de războaie sângeroase în care una dintre părțile confederației să impună un nou drapel“) este mic. Asistăm, totuși, la adâncirea resentimentelor dintre statele-creditor și debitoare și, automat, la riscul unui colaps. Zona euro, un tip de confederație la rândul său, se consumă încercând să ia decizii și să impună reforme și măsuri de austeritate unor membri recalcitranți, cum e Grecia.

Președintele francez Nicolas Sarkozy a amintit cu jumătate de gură despre nevoia „federalismului eu­ropean“. Cancelarul german Angela Merkel vorbește, fără a da detalii, despre un proces treptat de realizare a unei „uniuni politice“. Anumite voci din conducerea Germaniei discută despre posibilitatea de a modifica, la un moment dat, Constituția în vederea transferului de noi puteri către Bruxelles. Consiliul economic german, cunoscut drept „cei cinci înțelepți ai economiei“, a propus anul trecut ca datoriile suverane de peste 60% din PIB-urile țărilor din zona euro să fie transferate într-un fond comun garantat de statele membre și plătite eșalonat în timp.
Outsiderii, și aici ne referim cu precădere la viclenii „anglo-saxoni“, sunt acuzați că pun la cale distrugerea monedei euro. Ca de multe ori, părerile contrare conţin mai mult adevăr: criticii americani și britanici impută zonei euro lipsa unui nivel de integrare suficient pentru a salva moneda. David Cameron a explicat la Davos că uniunile monetare de succes au câteva trăsături de bază: un creditor de ultimă instanță, integrare economică și flexibilitate în gestionarea șocurilor, a transferurilor fiscale și a datoriei comune. „Problema, în momentul de față, nu este că zona euro nu îndeplinește toate aceste condiții, ci că nu îndeplinește niciuna.“
Nici cel mai fervent „euroidealist” nu ar fi putut să spună mai bine lucrurilor pe nume! Zona euro nu va face vreun pas major spre federalizare. America lui Hamilton era o republică tânără și postrevoluționară. Părinții fondatori s-au făcut cunoscuți pentru capacitatea de a da națiunii armele cu care să facă față amenințărilor militare și economice. Sensul în care Hamilton a înţeles datoriile suverane era fără echivoc : statele virtuoase n-ar trebui să-şi pună problema achitării datoriilor celor mai slabe. Faptul că speculatorilor li s-a permis să facă avere din obligaţiunile neperformante, adesea de la lideri revoluționari îndepărtaţi între timp, era deranjant. Sună familiar? Şi totuși, pentru Hamilton, asumarea datoriilor a fost prețul necesar al libertății.
Europa, în schimb, este un continent mai vârstnic și mai divers. America a creat întâi o uniune politică, urmată de una fiscală. Europa face lucrurile exact pe dos, inventând moneda euro în ideea stimulării unei uniuni politice. Cu alte cuvinte, se insistă asupra integrării fiscale nu pentru a întări o nouă națiune, ci pentru a salva o monedă ratată. Oricum am pune problema, tăciunii europenismului se sting. Francezii și olandezii au respins proiectul de constituție europeană în 2005. La modă acum e conceptul de interguvernare. Oare care dintre mediocrii de astăzi ar putea pretinde rolul unui nou Hamilton?

Se pot trage totuşi câteva învățăminte din istoria Americii – ori a Canadei, Braziliei, ba chiar și a Germaniei. O nou studiu publicat de Bruegel, un think-tank din Bruxelles, face o analiză a sistemului public de finanțe al SUA. Reformele din 1789 au fost urmate de un sistem de „no-bail-out“ (neimplicarea centrului în salvarea economică a statelor), iar unele dintre ele au fost nevoite să se declare falimentare. Abia în 1913 a fost înființată Rezerva Federală, ca un creditor de ultimă instanță. Recesiunea din anii ’30 a dus la explozia cheltuielilor federale, sub oblăduirea lui Roosevelt.
Acum, statele americane sunt limitate de reguli stricte privind principiul echilibrului bugetar, în timp ce guvernul federal se împrumută masiv pentru a susține cererea.  În zona euro, fiecare stat este responsabil de gestionarea propriilor sale finanțe, ținând cont de anumite restricții privind nivelul deficitelor și al creditării. Regula „no-bail-out“ avea scopul de a ține piețele sub presiune. Doar că piețele au ales inițial să ignore riscurile la care se supuneau, apoi s-au panicat, punând în pericol și statele solvabile. Banca Centrală Europeană nu are voie să crediteze guvernele (chiar dacă se implică masiv în susținerea băncilor din zona euro). Austeritatea înăbușe creșterea.
Au învățat lecția greșită?
În realitate, zona euro a încercat să reproducă doctrina „no-bail-out“ din 1840 fără a avea nici structura federală a lui Hamilton, nici măsurile anticiclice a lui Roosevelt. Membrii zonei euro merg pe sârmă, fără a avea nicio plasă de siguranță. Când vântul a bătut mai tare, au fost prinși în vârtej de piețele financiare, ajungînd în situația în care, dacă pică unul, riscă să pice toți. A fost improvizat un fond de salvare, dar este insuficient pentru debitorii mari, cum e cazul Italiei. Reglementările fiscale mai dure, însoțite de penalități și de monitorizări stricte, dar și de un nou tratat prin care membilor li se cere să adopte reguli de echilibru bugetar, vor întări structura confederală. Însă, așa cum ar fi putut prezice și Hamilton, implicarea mai puternică în politicile naționale se va traduce, în timp, în înmulțirea frustrărilor.

Zona euro nu se va transforma prea curând în Statele Unite ale Europei. Dar, pentru a face față slăbiciunilor care o macină, este obligată să ia în considerare elemente de federalism fiscal. O schemă de garantare a depozitelor bancare la nivel european ar putea preveni retragerile masive de capital. Un fond comun al datoriilor suverane ar putea stopa goana după tranzacții cu obligațiuni. Realizarea unei scheme de asigurări de șomaj paneuropene ar putea, chiar și cu un buget restrâns, să tempereze șocurile asimetrice de pe piața muncii.
Germania se laudă că vrea reguli dure? Să se uite mai bine la măsurile luate de Brazilia în 2000, printre care amenințarea cu închisoarea în cazul încălcării normelor fiscale. Zona euro mai are multe de învățat.