SUA trebuie să renunțe. Prea multe minciuni despre Rusia, NATO și Ucraina

Peter Beinart, profesor de jurnalism și științe politice la Newmark School of Journalism din cadrul City University of New York a scris o opinie pentru The New York Times, referitoare la atitudinea SUA în privința Rusiei, a NATO și a Ucrainei, care ar trebui să fie lăsată deoparte.

În centrul actualei crize dintre Washington și Moscova se află următorul fapt: Vladimir Putin a masat trupe la granița Rusiei cu Ucraina și a dat de înțeles că ar putea invada dacă nu primește garanții că Ucraina nu va adera niciodată la NATO, arată The New York Times. 

Administrația Biden respinge din capul locului revendicarea. Țările puternice, insistă ea, nu pot cere ca vecinii lor să cadă sub sferele lor de influență. După cum se exprima luna trecută secretarul de stat Antony J. Blinken: „O țară nu are dreptul de a dicta politicile alteia ori de a-i spune acelei țări cu cine să se asocieze; o țară nu are dreptul de a exercita o sferă de influență. Acea idee ar trebui să fie mutată în coșul de gunoi al istoriei.”

E un principiu nobil, dar nu și unul respectat de SUA.

SUA au exercitat o sferă de influență în propria lor emisferă vreme de aproape 200 de ani, de când președintele James Monroe a declarat în al șaptelea său mesaj anual către Congres că America „ar trebui să considere orice tentativă” a unei puteri străine „de a-și extinde sistemul la oricare porțiune a acestei emisfere drept periculoasă pentru pacea și siguranța noastră”.

Ascultându-l pe dl Blinken ai putea fi tentat să crezi că America și-a depozitat cu multă vreme în urmă această prerogativă asupra politicii externe a vecinilor ei sudici în coșul de gunoi al istoriei. Dar nu a făcut sub nici o formă așa ceva. Secretarul de stat al lui Donald Trump, Rex Tillerson, califica în 2018 Doctrina Monroe drept „la fel de relevantă astăzi ca și în ziua în care a fost scrisă”. Anul următor consilierul de securitate națională al aceluiași președinte, John Bolton, se lăuda că „Doctrina Monroe e vie și intactă”.

Firește că SUA nu mai pun acum în practică Doctrina Monroe la fel cum o făceau în prima jumătate a secolului 20, când pușcașii marini interveneau frecvent în America Centrală și Caraibe, sau cum o făceau în cursul Războiului Rece, când CIA răsturna de la putere guvernele de stânga. Metodele Washingtonului s-au schimbat. Acum preferă coerciția economică pentru a pedepsi guvernele care se aliază cu adversari ori care-i contestă dominația regională.

Gândiți-vă la embargoul impus de SUA Cubei vreme de decenii. Demnitarii americani pot pretinde că scopul lui e promovarea democrației, dar practic oricare alt guvern de pe Pământ – inclusiv cele democratice – îl consideră un act de intimidare politică. Anul trecut Adunarea Generală a ONU a condamnat embargoul cu un vot de 184 contra 2. Human Rights Watch a denunțat embargoul fiindcă impune „fără distincție privațiuni populației cubaneze”.

Administrația Biden nu ridică în slăvi Doctrina Monroe, cum o făcea administrația Trump. Dar îi supune în continuare coerciției pe vecinii Americii. Dl Biden nu a relaxat embargoul împotriva Cubei. Nici nu a pus capăt eforturile inițiate de dl Trump pentru izolarea comercială a Venezuelei, un alt guvern autocrat care flirtează cu inamicii Americii.

După cum s-a exprimat un demnitar al UE, SUA sunt încă dispuse să-i „înfometeze pe venezueleni până când conducerea lor va capitula ori până când o va răsturna propriul popor”. Aceste politici servesc concomitent și drept avertisment pentru alte guverne latino-americane cum că sfidarea Washingtonului poate atrage costuri grele.

Prea multă influență din partea SUA

SUA exercită de asemenea o influență considerabilă și prin „puterea blândă”. Având în vedere că SUA au o economie dinamică și o societate deschisă, pentru vecinii Americii relațiile strânse cu Washingtonul sunt mai atractive decât sunt relațiile strânse cu Moscova pentru vecinii Rusiei.

Și totuși, în mănușa de catifea rămâne în continuare un pumn de fier. După cum îmi explica Erika Pani, istorică la El Colegio de México specializată în relațiile americano-mexicane: „Din perspectivă istorică, guvernului mexican i-a fost mereu clar că nu poate face absolut orice dorește” în relațiile internaționale, întrucât „atunci când trăiești lângă un elefant, ești conștient că cel mai bine e să nu-l provoci”.

Mexicul, a cărui graniță lungă cu SUA îl pune într-o ipostază similară cu a Ucrainei în raport cu Rusia, poate contesta public politica externă a Americii, dar nu poate adera la o alianță militară a adversarilor SUA. E imposibil să-ți imaginezi vreun guvern mexican invitând trupe rusești ori chineze la sud de Rio Grande.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că Rusia are dreptul să domine Ucraina. În cazul în care coerciția regională a SUA e un lucru greșit, atunci versiunea mai grosolană a Moscovei – constând în prezent în masarea trupelor la granița Ucrainei – e chiar și mai gravă. Însă problema pe care o ridică această naivitatea deliberată a administrației Biden în privința politicii americane față de America Latină este aceea că ea duce la o naivitate deliberată referitoare la modul real în care funcționează politica internațională.

Evident că Ucraina are dreptul de a-și concepe o politică externă independentă. Însă politica externă nu este vreun exercițiu de moralitate abstractă; ea implică probleme de putere. Iar Americii și aliaților ei europeni le lipsește puterea de a-i refuza Rusiei un cuvânt de spus în privința viitorului Ucrainei, deoarece nu sunt dispuși să-și trimită fiii și fiicele la război acolo. Implicit, administrația Biden a și admis deja acest lucru: NATO nu are nici un plan de a primi Ucraina în rândurile sale oricând în viitorul previzibil, întrucât acest lucru ar obliga SUA și Europa să apere Ucraina. Și nu există nici o șansă ca SUA ori Europa să-și asume un asemenea angajament, dacă el implică posibilitatea unei lupte cu trupe rusești.

Un limbaj mai diplomatic

Atât timp cât Moscova e dispusă să apeleze la amenințarea cu războiul ea poate menține Ucraina în afara NATO. Administrația Biden pur și simplu nu vrea să admită public acest fapt, temându-se să nu demoralizeze guvernul ucrainean și să nu-l încurajeze pe dl Putin să recurgă la amenințări și mai grave.

După cum au propus Thomas Graham și Rajan Menon, cea mai bună soluție ar putea fi un limbaj diplomatic abil care să-i permită Moscovei să pretindă că ea a blocat aderarea Ucrainei la NATO, iar Americii și Ucrainei să insiste că, teoretic, ar putea adera într-un viitor îndepărtat.

Cele mai mari priorități ale SUA ar trebui să fie împiedicarea unui război extins și garantarea unei societăți libere în Ucraina. Un acord care ar admite tacit dreptul de veto al Rusiei asupra alianțelor militare ale Ucrainei merită înghițit pentru a fi atinse aceste două obiective, din moment ce Rusia oricum deține deja un veto de facto.

E mult mai bine comparativ cu o invazie rusească în toată puterea cuvântului, care ar expune limitele angajamentului american față de Ucraina și ar transforma întreaga țară într-un câmp de luptă.

Însă acest gen de compromis, unul care ține cont de realitățile dure ale puterii geopolitice, e mai dificil de realizat atunci când Washingtonul pretinde că numai tiranii precum dl Putin vor să aibă un cuvânt de spus în privința comportamentului vecinilor mai slabi. America trebuie să înceteze să se mintă pe ea însăși.

Cu cât mai mult va fi dispusă administrația Biden să admită că și ea se așteaptă să aibă o sferă de influență în colțul ei de glob, cu atât mai capabilă va fi să se asigure că sfera de influență a Rusiei nu va distruge Ucraina și nu va arunca Europa într-un război.