Trei ani fără Camelia Zorlescu – o stea stinsă, dar neuitată a teatrului românesc
Astăzi, în zi de comemorare, nu o plângem, ci o omagiem. Camelia Zorlescu a fost un dar pentru scena românească. Să-i păstrăm vie memoria. Născută pe 1 mai 1938, la Galați, Camelia Zorlescu a știut de mică încotro îi bate inima.
În curtea bunicilor, scena improvizată din joacă a devenit primul loc în care și-a mărturisit chemarea: spunea poezii, dansa și cânta cu o naturalețe care avea să o conducă, firesc, spre Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
A studiat sub îndrumarea unor maeștri precum Dina Cocea, Ion Cojar și Ion Olteanu, iar destinul a trimis-o, la început de carieră, la Teatrul de Stat din Târgu Mureș, unde avea să primească și primul său premiu pentru rolul din Doi pe un balansoar – alături de Constantin Diplan. Din 1965, Camelia Zorlescu devine actriță a Teatrului Nottara, unde, timp de peste patru decenii, și-a lăsat amprenta asupra unora dintre cele mai memorabile producții teatrale.
A fost o actriță completă, prezentă nu doar pe scenă, ci și în cinematografie, în filme semnate de regizori importanți ai vremii.
Românii nu au putut-o admira doar pe scena teatrului, ci și pe micile ecrane.
Camelia Zorlescu a jucat în numeroase filme regizate de cineaști de renume, precum Manole Marcus, Sergiu Nicolaescu, Alecu Croitoru, Nicolae Corjos și Nae Caranfil. Și-a făcut debutul cinematografic în 1968, cu rolul din „Gioconda fără surâs”. În 1987, a interpretat-o pe Prințesa Caragea în filmul „Cuibul de viespi”.
Pentru prestația sa din „Medalia de onoare” (2009), în regia lui Călin Peter Netzer, unde a jucat alături de Victor Rebengiuc, a fost nominalizată la Premiile Gopo pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar într-un lungmetraj de ficțiune.
A ales comedia „pentru că știa că este urâtă”
Camelia Zorlescu era o femeie de o eleganță clasică, cu o siluetă à la Marlene Dietrich și o modestie dezarmantă. Spunea, cu umor, că a ales comedia „pentru că știa că e urâtă”. În realitate, era o frumusețe discretă.
A picat de două ori examenul de admitere la teatru, emoționată până la lacrimi, mai ales când a recitat poezia „Dușmancele” în fața unei comisii dure, din care făceau parte Costache Antoniu și Alexandru Finți. A fost admisă abia la a treia încercare, după ce jucase ca amatoare la casa de cultură a sindicatelor.
Acolo, recitând Miorița, a câștigat un premiu național și a fost remarcată de actrița Sandina Stan, care i-a încurajat destinul artistic și i-a spus să încerce din nou admiterea — cu aceeași baladă. A urmat sfatul și a fost admisă, ajungând să studieze cu profesori mari, printre care Dina Cocea și Sorana Coroamă.
La finalul studiilor, a fost aleasă de regizorul Miklós Tompa să facă parte din trupa care înființa secția română a Teatrului de Stat din Târgu Mureș, acolo unde a și primit primul premiu important pentru rolul din Doi pe un balansoar.
„Am intrat abia la a treia incercare, dupa un stagiu de activitate la Casa de cultura a sindicatelor, unde jucam ca „amatoare”. Si tot acolo m-am specializat in „Miorita”, superba noastra balada populara. Cu „Miorita” am si luat un „Premiu pe tara” pentru modul cum o recitam.
Cu acest prilej, o mare actrita, Sandina Stan, mi-a hotarat destinul. Ea era in comisia de acordare a acestor premii pe tara. Cand s-a terminat serbarea, doamna Sandina Stan a trimis dupa mine: „Domnisoara Zorlescu sa vina pana sus”. M-am dus, moarta de emotie. „Domnisoara, ti-a trecut vreodata prin cap sa te faci actrita?”. I-am spus ca da, dar am picat de doua ori la rand. „la sa dai si a treia oara!”, a zis. „Sa dai cu „Miorita”!”.
Am ascultat-o si asa am intrat. In comisia de examen erau si cateva mari actrite, Dina Cocea, Sorana Coroama… Am aflat ca, ulterior, s-au luptat amandoua sa ma ia la clasele lor de Actorie… Am fost colega cu Gigi Dinica, cu Marinus Moraru, cu regretatul Doru Valeriu Popescu…
Dupa absolvire, am fost aleasa – spre marea mea bucurie! – de domnul Miklos Tompa, un director si un regizor de teatru fenomenal, tatal marelui regizor care este azi Tompa Gabor, ca sa fac parte din tanara trupa care a infiintat sectia romana a Teatrului de Stat de la Targu-Mures”, a povestit regretata actriță la un moment dat, potrivit comentator.ro.
Așadar, după încheierea studiilor, a fost repartizată la Teatrul de Stat din Târgu Mureş, unde tocmai se înfiinţase secția în limba română. Acolo a luat și primul premiu important, pentru rolul din „Doi pe un balansoar”, spectacol în care îl avea partener pe Constantin Diplan.
Părinții și soțul ei
Despre familie spunea că tatăl ei, Petre Zorlescu, era un oltean ambițios, provenit dintr-o familie numeroasă, care a plecat de mic de-acasă pentru a-și construi un viitor. Mama, Ștefania, fusese o femeie frumoasă, cu păr roșu natural și piele foarte albă, pe care Camelia o adorase.
Părinții au divorțat devreme, iar copilăria i-a fost împărțită între cei doi, fiind „furată” pe rând. După mutarea la București, a fost crescută de noul soț al mamei, avocatul Costache Fotescu, pe care îl iubea sincer și pe care îl considera tatăl ei.
„Tatal meu, Petre Zorlescu, era oltean, dintr-o familie de tarani de la Barzeii de Padure. Au fost 11 copii. El a plecat de mic de-acasa, ca sa faca scoala si sa ajunga cineva. A fost un om extraordinar de capabil, dotat cu o ambitie iesita din comun. Mama a fost o femeie de o rara frumusete! Avea parul rosu natural, pielea foarte alba… O chema Stefania. Am adorat-o!
Din pacate, parintii mei au divortat curand dupa casatorie… Eu aveam un an, un an jumate pe-atunci. S-au mutat in case si in locuri diferite si ma furau pe rand, unul de la altul. De la Galati, unde ai mei au locuit un timp, am ajuns cu mama si cu noul ei sot la Bucuresti. Era avocat, Costache Fotescu. M-a iubit din prima clipa. Si eu pe el, la fel. Avea mosie la Urziceni si vie la Valea Calugareasca. Eu aveam vreo sase ani cand a aparut el in viata noastra.”
A fost căsătorită cu actorul Mihai Verbițchi, cu 19 ani mai tânăr, despre care spunea că i-a fost trimis „în dar” pentru părțile bune din ea.
„Pe sotul meu, actorul Mihai Verbitchi, Dumnezeu mi l-a dat in dar pentru partile bune din mine. E o mare iubire intre noi. lar „animalutele” sunt marea noastra bogatie: la casuta noastra de la tara avem 11 caini. Si multe pisici in casa si in jurul casei. Ni le-a dat Dumnezeu ca sa invatam zilnic de la ele ce inseamna cinste si iubire neconditionata.”
