Sunt unele semne uşoare că economia SUA ar putea să înregistreze dezvoltări pozitive, cu o creştere a locurilor de muncă, cu un sentiment în schimbare, dar cu un dezechilibru intern şi extern ce a atins cote alarmante. De asemenea, lupta politică face ca dezbaterile în SUA să fie mai mult orientate către adversarii politici, şi nu neapărat către soluţii pe termen lung, care să redea încrederea în viitor. Traversând Oceanul Atlantic, observăm aceeaşi stare şi în Europa. De dată recentă, rezultatele ultimului summit european au făcut să apară din nou speranţa.
Mulţi politicieni au început să vadă luminiţa de la capătul tunelului, spunând că criza încă nu s-a terminat, dar sunt semne care pot conduce spre rezolvarea problemelor. Poate putem spune că, într-adevăr, Europa a ieşit de la terapie intensivă, dar riscurile unei boli cronice rămân persistente. Cea mai mare provocare actuală a Europei este reluarea creşterii economice, în acelaşi timp cu un proces de consolidare fiscală, care să conducă, într-un interval de timp mediu, la descreşterea datoriei publice şi sustenabilitatea acesteia. Este o ecuaţie complicată, la care până acum doar câteva ţări au reuşit să răspundă.
Observăm, în acelaşi timp, că ţările din zona „euro“ se îndreaptă către o recesiune „blândă“ în 2012 şi că motoarele de creştere economică încă nu funcţionează la capacitatea dorită. Totodată, sistemul financiar este încă în plin proces de restructurare, nefinalizat, cu o puternică nevoie de capital proaspăt şi cu o necesitate de reorientare către un sistem mai simplu şi mult mai transparent. Din păcate, acest fenomen de restructurare durează de câţiva ani şi va continua încă ani buni, timp în care creditarea sectorului corporatist de către bănci a încetinit dramatic, iar creşterea economică este anemică.
Eforturile Băncii Centrale Europene de a injecta lichiditate ieftină şi la maturităţi lungi au produs un entuziasm unanim, dar această injecţie nu poate să fie sustenabilă dacă multe banci încă înregistrează active nesănătoase şi nu au folosit acest prilej ca să se reaşeze, iar multe continuă să aibă acelaşi comportament ca înainte de criză. De aceea, cred că prima mare provocare a Europei este de a accelera restructurarea sistemului financiar, iar apoi să înceapă creşterile de capital.
Va fi un proces dureros, dar absolut necesar pentru sistemul bancar, pentru că numai astfel se va redefini şi va putea să-şi reia funcţia principală, de a credita economiile. De aici pleacă şi redefinirea elementelor de creştere economică pentru majoritatea statelor europene. În acest moment, cred că cel mai important lucru este ca procesul creşterii economice să poată fi acompaniat de un proces credibil şi sustenabil de consolidare fiscală.
În cazul celor mai multor ţări, acest proces trebuie să aibă în vedere accelerarea reformelor structurale, în principal în zonele de pensii şi piaţa muncii. Totodată, datorită procesului accentuat de îmbătrânire a populaţiei, reforma sistemului de sănătate este foarte importantă. Fără astfel de reforme finanţele publice ale ţărilor europene se vor confrunta cu cheltuieli considerabile în anii următori, ceea ce va face foarte greu ca această consolidare fiscală şi concomitent descreşterea datoriei publice să se realizeze.
Pe termen scurt, toţi ochii sunt aţintiţi asupra procesului de evitare a unui colopas major în Grecia. Chiar dacă, se pare că Grecia a reuşit, cel puţin până în prezent, să evite un faliment, prin acceptarea unui nou accord de împrumut cu Comisia Europeană, FMI şi sectorul privat, riscurile în zona euro şi implicit în Europa rămân semnificative. De aceea cred că cel mai important lucru în acest moment pentru Europa este de a-şi consolida mecanismele de stabilitate financiară prin majorarea sumelor aferente instrumentelor respective. Chiar dacă Germania, încă nu acceptă o astfel de dezvoltare, este limpede că în viitorul apropiat găsirea unei soluţii de compromis prin care să se recapete încrederea în mecanismele de salvare a zonei euro trebuie găsit.
Totodată, chiar dacă politic este greu de acceptat o asemenea majorare, ea trebuie să conducă la reluarea încrederii între parteneri, ceea ce va duce automat ca multe ţări din zona non-euro să poată participa mai activ la suplimentarea cu resurse a FMI pentru asigurarea stabilităţii financiare în Europa.
Aceste timide semne de restabilizare trebuie însă însoțite de determinări politice importante, pentru că un asemenea proces complex de reașezare, restructurare și chiar de redefinire a economiilor respective trebuie continuat și în afara ciclurilor politice și trebuie să conducă spre un continent stabil și credibil în fața partenerilor internaționali. Europa are capacitatea și forța de a depăși acest moment complicat și, cu o coordonare curajoasă a politicilor, poate redeveni continetul credibilității și al încrederii.
MIHAI TĂNĂSESCU,
reprezentantul României la FMI
