Directiva europeană își propune să creeze standarde comune pentru informarea clienților băncilor și protejarea drepturilor acestora în calitate de consumatori. Directiva se aplică doar creditelor de consum, în terminologia europeană neintrând aici și creditele ipotecare. Dar România, ca și alte state europene, au ales să extindă aplicarea și asupra creditelor ipotecare.
A procedat corect România? Comisia Europeană intenționează ea însăși să reglementeze creditele imobiliare, deci România nu a făcut decât să preceadă o tendință europeană, cum au făcut și alte state membre (Germania, Ungaria, Finlanda). Autoritățile române ar trebui să aducă acest argument la Bruxelles.
Art. 13, 14 și 17 din directivă elimină comisioanele mari de rambursare anticipată (stabilit la maxim 1%) și oferă consumatorilor dreptul de a se retrage anticipat dintr-un contract de credit în cazul în care se simt dezavantajați. Această prevedere poate avea un efect spectaculos asupra competiției dintre bănci, pentru că se urmărește scăderea costurilor refinanțării, clienții putând ca atare trece mai ușor de la o bancă la alta, în funcție de evoluția dobânzilor. În acest punct, ordonanța preia ca atare aceste standarde minimale impuse de UE.
Chestiunea calculării dobânzii anuale efective (DAE) variabile
În ceea ce privește reglementarea dobânzii, directiva precizează că dobânda și costurile suplimentare ale unui credit nu pot fi majorate față de nivelul stabilit inițial prin contract.
Ordonanța românească preia această prevedere în articolul 74, dar vine și cu niște prevederi inflexibile în articolul 37 – formula de calculare a dobânzii anuale efective (DAE) pentru contractele cu dobândă variabilă:
DAE (creditele în lei)= DAE stabilită de BNR + marja fixă a băncii
DAE (creditele în monedă străină) = EURIBOR / ROBOR / LIBOR + marja fixă a băncii
În plus art. 37 (c) al OU spune că ”valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse”. De aici se înțelege că banca nu poate crește marja și indicii de referință. Formularea este neclară. Indicii EURIBOR/
ROBOR / LIBOR nu depind de bănci, dar marja fixă da. Este absurd ca o lege din România să prevadă faptul că indicele european de referință nu poate să crească. Ce a dorit guvernul să legifereze în acest punct? Putem presupune că intenția guvernului a fost aceea de a obliga băncile să scadă marja fixă în cazul în care indicii de referință cresc (de pildă dacă DAE = Euribor + marjă fixă, iar Euribor crește, pentru ca DAE să nu crească, banca e forțată să scadă marja). Doar că art. 37 (c) e atât de confuz încât nici măcar această intenție nu e bine aplicată în lege.
Considerăm că acest articol este inutil. Textul directivei preluat la art. 74 deja în OU protejează consumatorul. Modalitatea în care banca calculează dobânda ar trebui să rămână la discreția ei. Oricum, directiva obligă băncile să-și asume o parte din riscul unui credit și să înceteze practica de creștere unilaterală a dobânzii.
Chestiunea aplicării prevederilor ordonanței asupra contractelor de credit în curs de derulare.
În acest punct, directiva însăși este incoerentă, spunând pe de o parte că nu se aplică contractelor în curs și imediat în alineatul următor obligând statele membre să ia măsuri ca prevederile privind informarea clienților și dreptul de a se retrage dintr-un contract dezavantajos să se aplice și contractelor în curs.
Ca atare, contractele în curs intră în aria de aplicabilitate a directivei, dar doar pentru anumite prevederi. Guvernul român a extins prin art. 95 toate prevederile la toate contractele aflate în derulare. Raportul CRPE reia pe larg argumentația adusă de Agenția Națională pentru Protecția Consumatorului (ANPC) și Departamentul pentru Afaceri Europene (DAE) în interviurile cu autorul raportului și în comunicatele de presă. Considerăm că la nivel de principii, ANPC are dreptate: dacă s-ar aplica numai contractelor noi, s-ar crea o discriminare între categorii de clienți. În plus, dacă scopul directivei/ordonanței este acela de a limita un abuz, statul nu poate accepta perpetuarea unui abuz în viitor, chiar dacă se face pe baza unui contract semnat în trecut.
Respectă ordonanța în acest punct tendința directivei? Dacă directiva obligă statele să aplice noua legislație și contractelor în curs pe partea de transparență și drept de retragere din contract, apare următoarea dilemă practică: un client din România care este ”legat” de un comision de rambursare anticipată de 9% cum se poate retrage din acest contract care încalcă el însuși directiva, ce limitează acest comision la 1%? Este doar un exemplu de aberație practică produsă de aplicarea nerezonabilă a principiul neretroactivității.
Singura obiecție în acest punct este de tehnică legislativă. Ar fi fost de preferat ca ANPC să propună o lege națională separată pentru contractele în curs în loc să specifice în ordonanță că la acest punct nu transpune directiva ci se constituie în legislație națională suplimentară (o modalitate prea complicată de legiferare). Initiates file downloadPentru a descărca întreg studiul click aici