Privind în urmă acum, după cum ne e obiceiul la sfârșit de an, să începem socoteala lucrurilor. 2015 a fost marcat, printre altele, de asasinarea jurnaliștilor și a caricaturiștilor de la Charlie Hebdo, a continuat cu falimentul companiei lui Dan Adamescu, Astra Asigurări, cu incendiul din Colectiv din 30 octombrie, cu demisia lui Ponta din 4 noiembrie, cu atentatele de la Paris din 13 noiembrie, criza imigranților, cu Grecia la un pas de falimentul oficial, dar nu în ordinea asta. Mai precis, 2015 a sădit în oamenii de rând o instabilitate acută și o teamă de terorism, dovedindu-se un an al extremelor. Au mai urmat și proteste și încropirea unui nou Guvern, pe fugă, așa cum am învățat noi că se fac lucrurile.
Astăzi, mai mult decât oricând, lipsa siguranței s-a așezat pe canapea, în camera de zi, trage din trabucuri și n-o interesează de noi sau de sănătatea noastră, așa cum pe nimeni se pare că nu mai interesează. E adevărat, oamenii de business n-au mai simțit efectele crizei, după cum s-a tot scris în cele 51 de numere ale revistei Capital, care anul acesta a sărbătorit 23 de ani de existență, însă și pentru ei a fost un an zbuciumat de evenimente.
Poate, la început ni s-a părut că sunt mai multe decât putem duce. Zicea Maica Tereza: omului Dumnezeu îi dă atât cât poate duce, speram să n-aibă atâta încredere în mine.
La urma urmei, noi, generația asta post dostoievskiană a trebuit să simțim în aer duhoarea insuportabilă de moarte. Trebuia, cumva, să fim și noi căliți, așa cum au fost părinții și bunicii noștri, care au prins cel puțin Revoluția din 89. Poate că Dumnezeu ne-a acordat o prea multă încredere. Acum, mi-e frică să cotrobăi prin memorie, să-mi amintesc de toți oamenii pe care i-am întâlnit și pe care nu, de la care am avut ceva de învățat sau nu, și care acum nu mai sunt printre noi.
Anul 2015 a fost cel mai trist an al nostru, al celor în care, voi, cei de peste 50 de ani, vă puneți toată încrederea.
