Mulți s-au grăbit să îi identifice problemele, erorile, care, chipurile, au dus Italia în pragul falimentului. Personal, nu sunt de acord cu această viziune publicistică, deoarece ca și Grecia (ca și alte țări din Uniunea Europeană), Italia are probleme foarte vechi, dintre care unele pot fi trasate, istoric, încă de la înființarea Uniunii (pe atunci, Comunitatea Europeană, al cărei membru fondator a fost desigur și Italia, practic unul dintre cei trei piloni importanți ai Comunității, alături de Germania Federală și Franța).

Aceeași poveste e valabilă și pentru Grecia: problemele Greciei nu au început de ieri de azi, ci de câteva zeci de ani, mai precis, din perioada aderării Greciei la Uniunea Europeană, la începutul anilor ‘80. Datoriile uriașe, de peste 100% din PIB, așa cum au acumulat Grecia sau Italia, nu s-au realizat în ultimii ani, ci erau acolo din timpuri mult mai vechi. De ce Uniunea Europeană nu a avut o problemă cu aceste datorii mai demult, dinainte de criză, rămâne încă un mister. Cum au putut țările mari contributoare la bugetul UE, ca Germania sau Franța, să admită asemenea niveluri de îndatorare pentru țări precum Grecia, Italia, Portugalia sau Irlanda (toate cu peste 100% din PIB) e greu de înțeles. O explicație ar putea fi faptul că aceste țări mari (Franța sau Germania) au acumulat deficite semnificative, cu datorii guvernamentale de ordinul a 75%-100% din PIB-urile lor, în acești ultimi ani (ceea ce, în termeni absoluți, cel puțin pentru Germania, înseamnă sume uriașe, mult mai mari decât pentru orice altă țară europeană).

Ce e drept, dacă facem o comparație cu SUA, care a ajuns ca nivel al datoriei la peste 100% din PIB-ul american, putem spune că în Europa, în medie, nu stăm chiar atât de rău. Dar aici apare principala fractură logică legată de progresul economic și social: oamenii din întreaga lume ar trebui să poată trăi mai bine pe baza creșterii economice reale, pe baza creșterii productivității, pe baza inovațiilor creatoare de valoare, nu pe baza creditelor și îndatorării în exces a statelor (dar și a zonei nonguvernamentale, private).

Unde este România din acest punct de vedere? Surprinzător de bine, cu o datorie guvernamentală care ne plasează în prezent între cele mai scăzute patru țări din Uniunea Europeană, ca procentaj din PIB. Cum folosim acest atu? Mai deloc, din câte vedem în această perioadă. România ar putea fi, în criza actuală, un liman sigur, ferit de riscuri pentru investitorii din întreaga lume, ținând cont de îndatorarea relativ mică, de piața financiară stabilă, de randamentele monetare foarte bune pe leu, de costul relativ redus al forței de muncă, de apartenența non-EMU la EU, și de alte avantaje cu care putem să fim convingători. De partea cealaltă însă, avem în continuare un regim fiscal și politic extrem de volatil și arbitrar, care îi îngrijorează pe aceiași investitori, așa că, până nu rezolvăm această problemă, nu cred că vom vedea investiții în creștere în România. Iar până rezolvăm problema impredictibilității fiscale și a credibilității guvernamentale, s-ar putea ca datoria să crească mult, piața financiară și monetară să redevină volatile, astfel încât să pierdem avantajele principale pe care le avem în prezent, ca magnet pentru investitori…

Marius Ghenea este antreprenor şi preşedinte al FiT Distribution

Te-ar putea interesa și: