În ultima săptămână conducătorii celor mai importante trei state europene au ajuns să se lupte pentru viaţa lor politică. La Londra premierul Theresa May se zbate să se menţină la putere, în condiţiile în care opinia parlamentului se îndreaptă contra acordului ei pentru Brexit. La Paris o vijelie de indignare publică l-a umilit pe preşedintele Emmanuel Macron şi l-a forţat la o retragere ruşinoasă în faţa protestelor de stradă, pe care anterior jurase că le va ignora. Până şi Berlinul a avut porţia sa de dramă politică, cancelarul Angela Merkel renunţând, sub presiune, la funcţia de şefă a Uniunii Creştin Democrate. Succesoarea preferată de ea a reuşit să le smulgă doar o victorie la limită contracandidaţilor ei anti-Merkel, potrivit Wall Street Journal, citat de Rador.

Turbulenţele din aceste ţări, piloni ai ordinii europene (şi, de fapt, mondiale), nu sunt legate doar de persoana conducătorilor lor. Întregul lor sistem politic a ajuns sub presiune. În Regatul Unit, chiar înainte de votul pentru Brexit, ascensiunea Partidului Naţional Scoţian şi victoria lui Jeremy Corbyn asupra aripii moderate a Partidului Laburist transformaseră deja sistemul politic. În Franţa, dl Macron a venit la putere chiar în timp ce sistemul partidelor politice franceze făcea implozie. În Germania, partidele anti-establishment Stânga şi Alternativă pentru Germania au prins constant noi puteri, pe măsură de partidele de centru scădeau în sondaje.

E de înţeles ca sistemele politice să aibă de-a face cu revolte populiste în vremuri dificile. Victoria preşedintelui ales Jair Bolsonaro în Brazilia a survenit pe fondul unei recesiuni profunde şi al unui enorm scandal de corupţie. Alegătorii s-au întors împotriva unui establishment politic care era corupt şi inept din punct de vedere economic. Populiştii Italiei au ajuns la putere într-o ţară unde, la un deceniu după criza financiară, PIB-ul nu revenise încă la nivelul din 2008. Criminalitatea şi sărăcia persistente au contribuit la ascensiunea unui populist de stânga la preşedinţia Mexicului.

Dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Cei Trei Mari ai Europei . Economia germană sub dna Merkel stârneşte invidia întregii planete. Economia britanică a dus-o şi ea relativ bine, cu un şomaj redus şi în declin, în ciuda incertitudinii provocate de Brexit. Iar în Franţa, deşi creşterea este lentă, ea este şi reală; salariul mediu a crescut, conform Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, cu peste 1% pe an din 2007 până în 2017. Orice nemulţumiri de ordin material vor fi având alegătorii, ele nu sunt extreme, comparativ cu standardele istorice. 

 

Nemulţumirea care zdruncină guvernele Europei , ca şi furia ce reverberează prin politica Americii, vine în vremuri care sunt aproape atât de bune cât pot ele fi. Crahul din 2008 şi Marea Recesiune care a urmat le-am lăsat cu mult în urmă, iar cele mai multe ţări se află la apogeul ciclului lor economic. Ştiinţa politică convenţională spune că acesta ar trebui să fie un mediu mai favorabil pentru politicienii aflaţi la putere. Oamenii încep în mod normal să fie ţâfnoşi atunci când economia o duce rău, dar se îmbunează pe măsură ce situaţia se ameliorează. Acum, o lungă perioadă de creştere consecventă, chiar dacă nu excepţională, poate fi văzută în oglinda retrovizoare, însă alegătorii sunt revoltaţi în cea mai mare parte a Occidentului.

Există explicaţii bune din belşug pentru nemulţumirea alegătorilor. Impozitele din Franţa sunt mari. Prosperitatea nu a crescut semnificativ în anumite regiuni, cum ar fi Franţa rurală, nordul Angliei sau părţi din estul Germaniei. Se întâmplă adesea ca nemulţumirile percepute ale alegătorilor să aibă de-a face cu chestiuni culturale ori sociale: imigraţie, inegalităţi economice sau dispreţul elitelor pentru oamenii de rând. În SUA, cifrele economice bune nu i-au împiedicat pe democraţi să obţină o victorie considerabilă contra Partidului Republican, din cauza unei nemulţumiri generalizate faţă de excesele retorice ale preşedintelui Trump, opţiunile lui politice controversate şi multiplele investigaţii vizându-i administraţia.

Întrebarea reală este ce se va întâmpla cu viaţa politică a Occidentului atunci când şi economia o va lua în jos. Vremurile nu vor fi mereu la fel de bune, iar următoarea recesiune va pune la încercare adaptabilitatea sistemelor politice avansate ale Europei și lumii în general.

Dacă centrul german primeşte o cafteală atunci când şomajul e sub 4%, ce se va întâmpla atunci când şomajul va reveni la 6 sau 8%? Dacă au loc revolte pe străzile Parisului în momentul în care salariul mediu este în creştere, ce se va întâmpla când el va începe să scadă? Dacă Regatul Unit este într-atât de dezbinat cu o economie puternică, ce se va întâmpla atunci când – cu sau fără Brexit – va veni următoarea recesiune? Şi, dacă tot veni vorba, ce se va întâmpla în politica americană dacă explozia economică de sub Trump se va transforma într-un fâsâit? „Pentru că dacă ei fac lucrurile acestea în copacul verde”, spunea Isus în Evanghelia lui Luca, „ce se va face în cel uscat?”

S-ar putea să primim răspunsuri la aceste întrebări mai devreme decât ne-ar fi plăcut. Printre fricţiuni comerciale, volatilitatea burselor şi aplatizarea curbei randamentului, apar indicii că actuala expansiune economică – deja lungă, după standarde istorice – nu este nemuritoare. Trebuie să sperăm că, atunci când vremurile economice bune vor capitula în faţa unei noi recesiuni, conducerea politică a Occidentului va avea imaginaţia şi puterea necesare pentru a naviga cu bine prin acea furtună a Europei.

Te-ar putea interesa și: