EXCLUSIV. Final de epocă: Ion Iliescu, funcționarul istoriei. Ce lasă în urmă și ce spun cei care l-au cunoscut
Invitatul de astăzi al emisiunii EvZ Play, realizată de Dan Andronic și Mirel Curea, este academicianul Eugen Mihăescu, un artist greu de egalat – pictor, grafician, scriitor, dar și o voce cu greutate în spațiul public românesc. Un om care, dincolo de orice titlu sau funcție, și-a păstrat legătura profundă cu România:
România traversează, odată cu stingerea discretă din viața publică a lui Ion Iliescu, finalul unei epoci. Un om politic care a marcat profund ultimii 35 de ani, fără a fi vreodată un dizident autentic, ci mai degrabă un funcționar devotat al istoriei, așa cum îl descrie Dan Andronic: „Ion Iliescu, un funcționar al istoriei. Este finalul unei epoci.”
Președinte al României timp de trei mandate — 1990-1992, 1992-1996 și 2000-2004 — Iliescu a reprezentat pentru generațiile postdecembriste figura centrală a unei tranziții marcate de ambiguități, compromisuri și echilibristică politică.
„Nu a fost un dizident, ci un activist de partid de rang înalt, care a crezut în idealurile comunismului, fiind apropiat de marxism încă din adolescență și având relații extrem de apropiate cu Nicolae și Elena Ceaușescu”, explică Dan Andronic.
Provenit dintr-o familie de ilegaliști, cu numele de Ilici dat în cinstea lui Lenin, Iliescu părea predestinat rolului pe care și l-a asumat după decembrie 1989.
„Cei din generația mea nu auziseră de el până în decembrie 1989, dar părinții noștri îl știau ca făcând parte din aripa ‘luminată’ a partidului comunist. De aceea, poate că nu au fost surprinși când l-au văzut pe ecranul televizorului, preluând conducerea unei lovituri de stat redenumite ulterior ‘revoluție’”, adaugă Andronic.
De la execuția Ceaușeștilor la mineriade și alternanța democratică
Numele lui Ion Iliescu este indisolubil legat de momentele cele mai dramatice și controversate ale istoriei recente: execuția soților Ceaușescu, ororile mineriadelor din 1990, dar și de prima alternanță democratică din 1996. Tot el a modelat, în doar câțiva ani, structura principalului partid de stânga: FSN, FDSN, PDSR și, în cele din urmă, PSD.
„Un lucru nu i-l poate contesta nimeni: a fost toată viața un om de stânga. A fost adeptul colectivismului, al economiei centralizate. Mandatul său de președinte, cel din 1990-1996 (pe care eu îl consider, de fapt, un singur mandat), a făcut ca întreaga politică economică să rămână legată de proprietatea de stat, cu foarte mici ‘pâlpâiri’ de privatizare”, punctează Andronic.
Ion Iliescu nu și-a renegat trecutul: „Am fost înscris în PCR. Nu mi-e rușine de trecutul meu și nu-l reneg, dar ulterior, când eram încă membru al PCR, am evoluat politic, debarasându-mă de dogmele comuniste. În prezent, mă definesc ca un politician realist, care are în vedere situația concretă și încearcă să o înfrunte fără a urmări scheme sau modele prestabilite.” În același timp, rămânea fidel social-democrației.
Fără corupție personală, dar cu sistem corupt
„Nu a fost un om politic corupt”, subliniază Andronic, „chiar dacă în campaniile sale electorale s-au folosit bani negri și inginerii financiare, cum a fost cazul albumului ‘Eterna și fascinanta Românie’…”
Contrabanda cu țigări și produse petroliere, devalizarea Bancorexului și căpușarea companiilor de stat au înflorit în timpul mandatelor sale, însă: „Nimeni nu a putut arăta cu degetul direct spre Ion Iliescu, chiar dacă Vladimir Tismăneanu spunea despre el că ‘a vegheat la perpetuarea unui sistem mafiotic în care prosperă lichelele, leprele și otrepele’.”
Dan Andronic trage concluzia: „Ion Iliescu nu a fost un om politic providențial, ci un om politic potrivit vremurilor. A fost un strateg al puterii, capabil să construiască alianțe de moment, să dizolve pericole și să elimine rivali. Era cunoscut pentru modul lent în care lua decizii. A fost prudent și ambiguu. A știut să navigheze pe valurile tulburi ale tranziției, fără să-și asume reforme radicale. Ion Iliescu a fost un om politic al tranziției, nu al transformării. A întruchipat echilibrul instabil dintre trecutul comunist și promisiunile unei generații care vedea cum sistemul democratic nu reușește să se impună, întârzie să apară.”
„La finalul unei vieți, cred că cel mai corect ar fi să spunem că a gestionat România post-decembristă ca un funcționar al istoriei, nu ca un reformator al ei.”
Perspectiva martorilor vremii
Emisiunea moderată de Dan Andronic și Mirel Curea, a adus alături de ei pe Eugen Mihăescu, martor al acelor vremuri
„„Aveam 29-28 de ani, eram prin ’95, cred, nu ’94…”, rememorează Mihăescu, desenând cadrul tinerilor artiști și intelectuali ai epocii. Mirel Curea își amintește cu umor de impactul primei întâlniri: „Mă uitam la domnul Mihăescu după ce a venit în țară, bineînțeles, când era lângă domnul Iliescu. Îl auzeam cum vorbește, îl vedeam cum arată. Zic: ‘Bă, frate, ce caută, mă, boierul ăsta lângă Iliescu?’ Serios, asta era reacția mea.”, rememorează Mihăescu.
Mirel Curea mărturisește: „Mă uitam la domnul Mihăescu după ce a venit în țară, bineînțeles, când era lângă domnul Iliescu. Îl auzeam cum vorbește, îl vedeam cum arată. Zic: ‘Bă, frate, ce caută, mă, boierul ăsta lângă Iliescu?’ Serios, asta era reacția mea.”
Eugen Mihăescu completează cu nostalgie și autoironie: „Personajul ăsta de acum, de multe ori intru în lift la mine și mă uit în oglinda din lift și zic: ‘Când a intrat moșul ăsta înaintea mea înăuntru?’ (…) Moșul a fost și el student… la Arte Plastice, abia plecase consilierul sovietic Covalenco…”
Rememorările sale despre întâlnirile formative cu marii pictori ai vremii, Corneliu Baba sau Teodor Pallady, descriu atmosfera unui București artistic și intelectual de altădată, în umbra marilor transformări politice.
Ion Iliescu rămâne un personaj care va stârni dezbateri pentru mulți ani de acum înainte. Pentru unii, este „funcționarul istoriei”. Pentru alții, simbolul tranziției neterminate a României. Dar pentru toți, este finalul unei epoci.
Autoironie și amintiri din studenție
Răspunsul lui Eugen Mihăescu dezvăluie o relație autoironică cu propria imagine și cu destinul generației sale:
„Da, dragul meu, dragul, un moment. Personajul ăsta de acum, de multe ori intru în lift la mine și mă uit în oglinda din lift și zic: ‘Când a intrat moșul ăsta înaintea mea înăuntru?’ Dar moșul… nu, nu aerul de boier, e… Moșul a fost și el student. Deci, când eram student la Arte Plastice, abia plecase consilierul sovietic Covalenco… Deci vorbim de anii ’60, eu am intrat la 17 ani. La un moment dat, prin anul trei… Lăsați-l doar pe domnul… au vrut să mă dea afară pentru felul de a nu da… mă rog, Picasso, care era membru al partidului comunist, nu puteai să arăți ceva de Picasso pentru că erai de partea Occidentului decadent.”
Arta sub comunism: între realism și tabuuri
Dan Andronic a vrut să afle detalii din atelierul vieții de artist în România comunistă: „Dar ce desenaseți? Ce pictaseți de i-a deranjat? Nu cred că a plecat de la ceva anume. Noi la școală am învățat să facem un desen realist, o pictură realistă. L-ați avut profesor pe Schweitzer-Cumpăna?”
Eugen Mihăescu rememorează atmosfera și figurile legendare ale picturii:
„Nu. Doi ani de zile nu am avut pe un mare pictor, însă un profesor… cum să spun, sunt puțini mari pictori de la care înveți. Și, în fundul curții, e o curte lungă, era un atelier cu un geam mare, așa cum trebuie să fie un atelier de pictură. Și mă suiam pe o băncuță, sub fereastra aia, și mă uitam în atelier și vedeam un colos, puțin anchilozat de ceafă, care se duela cu o pânză nemaipomenită. Ce picta era portretul lui Sadoveanu și mă duceam aproape în fiecare zi, mă cățăram acolo și mă uitam. Dar cred că aia a fost prima lecție de pictură, ca să spun așa. Am văzut cum amesteca culorile, până când m-a surprins. S-a întors, a ieșit afară și mi-a zis: ‘E frumos să te uiți pe geam.’ Ăsta era Corneliu Baba.”
Ucenicia: arta contaminării cu maestrul
Experiența de ucenic în atelierul unui maestru are, pentru Mihăescu, o valoare de inițiere
„Trebuie să trăiești în atelierul lui, să ai… Asta este o meserie în care te ‘contaminezi’, adică înveți cu calificare la locul de muncă. N-aș putea spune că ne-am împrietenit, dar mă lăsa să-i fac o vizită. Îmi explica cum să pun culorile pe paletă, în felul lui, cum se amestecă. Deci e o șansă nemaipomenită. Înseamnă și chemare, și acceptare, o serie de întâmplări nemaipomenite. Probabil că am fost foarte norocos. Faptul este că într-o zi m-am dus acolo, nu l-am găsit. Acum băteam la ușă, la anumite ore, ca să nu-l deranjez la prânz, de exemplu, când mânca un sandviș sau seara.”
O întâmplare aparte rămâne întâlnirea cu Teodor Pallady:
„Dar, m-am așezat pe banca aia unde mă cățăram și l-am văzut pe Teodor Pallady în carne și oase, pe care îl știam din autoportretele lui, din albume. Și, în momentul în care l-am văzut, am înnebunit, pentru că era pictorul care mi se părea cel mai de neînțeles pentru mine, pentru că picta foarte subțire, iar mie îmi plăcea să pun ulei serios. Dar personalitatea lui, apariția lui de Don Quijote într-o lume nemaipomenită… bastonul cu un ceas în vârful bastonului care suna, felul cum era…”
