La ce bun atâta stres? Mai bine ceri statului să-ţi asigure preţul dorit, amendându-i pe cei care îndrăznesc să afişeze tariful care nu-ţi convine. Ai şanse mari de succes, pentru că autorităţile publice adoră să “protejeze” mereu câte ceva, un eufemism politic pentru “intervenţia” abuzivă în piaţă, termen de care toţi se leapădă ca de diavol.

Chiar dacă dorinţele consumatorilor şi vânzătorilor pot intra în conflict, o intervenţie forţată în favoarea unora afectându-i inevitabil pe ceilalţi, autorităţile reuşesc să pretindă de ficare dată că protejează o înaltă valoare, ajutând desigur piaţa. Când interzic scumpiri, protejează consumatorul, considerat mai important decât proprietatea vânzătorului şi libera concurenţă, iar când blochează ieftiniri spun că protejează concurenţa între vânzători, devenită dintr-o dată mai importantă decât consumatorul care ar fi beneficiat de preţurile mici.

Exemplele tind să se înmulţească, pe măsură ce tot mai multe grupuri se simt îndreptăţite să ceară “protecţie” împotriva preţurilor. Mai nou, nu doar împotriva celor practicate în sectoarele cu monopol şi oligopol sau în domenii desemnate “strategice” de stat, cum ar fi cele energetice, ci în aproape orice zonă a activităţii economice. Acum doi ani, când criza a redus abrupt numărul de clienţi, o firmă bucureşteană de taximetrie a scăzut tarifele fără să obţină avizul primăriei. Taximetriştii afiliaţi au plătit amenzi pentru “practicile ilegale”, după ce companiile rivale, care se înţeleseseră să menţină preţul ridicat, au reclamat concurenţa neloială a celor le subminau micul cartel protejat chiar de regulile primăriei. Întrebaţi la primărie care este scopul avizării tarifelor de taxi! Aţi intuit bine: protecţia consumatorului şi a calităţii serviciilor.

Acum, după ce scăderea cererii a obligat toate firmele de taxi să reducă tarifele, patronii lor vor să fie protejaţi de atacuri viitoare ale concurenţei şi cer impunerea unui prag minimal de preţ. De ce nu ar avea şi ei succes, dacă pentru notari a fost posibil? Statul girează interzicerea scăderii tarifelor sub nivelul stabilit de Camera notarilor, bineînţeles tot pentru protejarea calităţii serviciilor şi, implicit, a consumatorilor.

Chiar şi când este clar în beneficiul consumatorului, prea multă concurenţă şi preţuri prea mici ajung, paradoxal, să fie considerate periculoase de autorităţi, altfel campioane în lupta contra “preţurilor nesimţite”. Comercianţii care vor să scape de marfa nevândută, oferind-o la preţuri mai mici, nu pot face când vor lichidări de stoc. Lupta preţurilor mici nu e permisă decât în două sezoane anual, cei care îndrăznesc să ia startul mai devreme riscând amenzi de până la 10.000 de lei. Cum să oferi oricând chilipiruri publicului ignorant, care nu realizează că afectează “concurenţa loială” dacă se repede să profite ofertă în afara intervalelor stabilite de autorităţi?

Din păcate, o astfel de logică aberantă a “protecţiei” oferite de autorităţi nu e contestată vehement de consumatori. În loc să ceară eliminarea intervenţiilor statului care îi afectează, aceştia cer, la rândul lor, alte intervenţii, împotriva unor vânzători cu preţuri care nu le convin. Consumatorul a ajuns să se considere “captiv” şi să creadă că intervenţia statului în favoarea sa e justificată chiar şi în pieţe pe care nimeni nu îl obligă să intre sau faţă de furnizori de bunuri şi servicii fără de care poate trăi fără probleme. Cere şi, de multe ori, chiar obţine limitarea administrativă a preţurilor practicate de agenţi privaţi nu doar la electricitate, gaze, energie termică, ci şi la carburanţi, servicii bancare, transport de persoane şi multe altele. Cât de departe se poate merge? Fantezia este liberă.

Idei din care să se inspire fanii preţurilor controlate vin, mai nou, chiar din Statele Unite, fost bastion al pieţei libere. O americancă a dat în judecată proprietarul sălii de cinema la care merge să vadă filme săptămânal, nemulţumită că trebuie să plătească pe floricele de porumb şi sucuri mai mult decât costă acestea în magazinele obişnuite. Demersul său a ţinut prima pagină a ziarelor locale, în condiţiile în care, deşi nu are mari şanse de câştig, instanţa a acceptat să judece o speţă care acum câţiva ani nu ar fi putut face obiectul unui proces.

La fel ca pasagerii care au cerut justiţiei să oblige companiile aeriene low-cost să scadă preţul uriaş al gustărilor servite în timpul zborului, şi consumatoarea americană se consideră “captivă” în sala de cinema, unde nu poate aduce gustări din afară. Să renunţe la ronţăit în timpul filmelor, boicotând astfel floricelele cu preţuri nesimţite, i s-ar părea probabil o distrugere a modului de viaţă american şi a dreptului de a-şi căuta fericirea, garantat de părinţii fondatori. În curând, doamnele nemulţumite de preţul nesimţit al unei poşete de firmă “fără de care nu pot trăi”, ar putea prinde curaj să se declare captive sentimental în piaţa marochinăriei de lux şi să ceară autorităţilor să oprească practicarea unor adaosuri “nejustificate”.