Pentru că, pe lângă rolul de apărători ai legii fiscale, conform Codului de procedură fiscală, există și „obligația (…) să îndrume contribuabilii în aplicarea prevederilor legislației fiscale (…) fie ca urmare a solicitării contribuabilului, fie din inițiativa organului fiscal“. Exemplul ales este problema taxei pe valoarea adaugată asupra veniturilor de peste 35.000 de euro obținute de persoane fizice din contracte de drepturi de autor. De ce este asta o problemă? Pentru că, timp de vreo trei-patru ani, autoritățile fiscale au dat vrabia din mână pe cioara de pe gard. Pentru că după ani de neîncasare unor sume uriașe, consideră că ACUM au brusc o șansă mai bună să le colecteze, cu penalități de întârziere cu tot. Unii reprezentanți ai autorităților fiscale române și-au și motivat conduita spunând că unei părți – semnificative, aș zice – dintre contribuabili „nu le venise încă rândul la control“ ca urmare a analizei de risc efectuate. Pur și simplu. Argumentație în contradicție flagrantă cu funcția de control, consiliere și îndrumare – cu alte cuvinte, cu însăși atitudinea preventivă.
Ce se alege de plătitorii de taxe asupra venitului obținut din contracte de drepturi de autor? Nimic bun, desigur. Unii încearcă să se împrumute la prieteni ca să acopere datoriile la stat, dar foarte puțini dintre ei sunt și norocoși. Alții încearcă să reeșaloneze datoria, și cad în capcana constituirii unor colaterale atât de împovărătoare, încât sănătatea financiară le va fi grav afectată. Alții încearcă să negocieze cu cei care le-au plătit veniturile pentru a le achita acum și taxa pe valoarea adăugată,  taxă care, pentru acești plătitori de venituri, ar putea deveni deductibilă. În hărmălaia generală cauzată de acest fenomen, există însă și cazuri particulare interesante, cazuri în care formele legale și instituționale nu au nicio legătură cu realitatea din teren. De pildă, actorii angajați cu contracte de drept de autor de diferite teatre. Teatre finanțate prin bugete locale sau centrale, neplătitoare și necolectoare de TVA. Cine ar trebui să plătească ACUM majorările de întârziere către buget, majorări care ar fi putut fi evitate dacă rolul de îndrumare ar fi fost „jucat“ (sic!) cum trebuie de autoritățile fiscale? Nici măcar legea nu acoperă acest  aspect. Și totuși, există oameni a căror viață a fost afectată, oameni cărora nu ai cum să le propui o soluție, pentru că nu există.
Vinovatul? Nicăieri. Soluții? În clipa asta, niciuna. De ce? Pentru simplul motiv că actul normativ care guvernează aplicarea legii fiscale în România – Codul de procedură fiscală – nu prevede sancțiuni pentru cei care nu își respectă obligația de a oferi îndrumare. Putem vorbi oare de neglijență în serviciu? Pentru că este clar că în materie de colectare a creanțelor, bugetul de stat a suferit. O „omisiune“ de câțiva ani buni rămâne inacceptabilă, la fel ca și simultaneitatea „unghiului mort“ de pe radarul autorităților, fie locale, fie ele chiar centrale. Pot doar să constat cu tristețe o tevatură consumatoare de timp pentru autorități și contribuablili, un pronostic redus de încasare a creanțelor la buget, un pas înapoi pe calea reformei sistemului.

Ruxandra Jianu este partener al companiei Biriș Goran