Într-un moment în care criza de personal loveşte sectoare cheie din economie, Guvernul se pregăteşte să întocmească un program prin care să-i aducă acasă pe românii plecaţi la muncă în străinătate. Pentru cei aflaţi la faţa locului, măsurile propuse – cursuri de reprofesionalizare şi garantarea unui loc de muncă – sunt ridicole.

În ultima vizită întreprinsă în România, luna trecută, primarul Romei, Walter Veltroni, declara că deficitul de forţă de muncă fără precedent din România obligă la realizarea unui „protocol special“ între cele două state, prin care tinerii români ajunşi în Italia prin reţelele de traficanţi de persoane să se întoarcă la Bucureşti ca forţă de muncă calificată. „Este vorba, în primul rând, de meserii legate de sectorul construcţiilor şi noi ne-am angajat să sprijinim, la Roma, formarea profesională a acestor persoane, astfel că cel care se va întoarce în ţară va avea garanţia unei meserii şi a unui loc de muncă“, spunea Veltroni. Între timp, premierul Călin Popescu Tăriceanu a afirmat în cadrul unei emisiuni televizate că Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi cel al Afacerilor Externe sunt pe cale de a pune la punct un program de aducere în ţară a românilor plecaţi la muncă în străinătate. „E un proiect foarte ambiţios, care va fi finalizat în maximum o lună“, spune acum ministrul Muncii, Paul Păcuraru. „Din păcate, pornim de la premisa că acolo muncitorul primeşte 1.000 de euro, iar aici – maximum 400. Totuşi, salariile s-au dublat în ultima vreme, iar apetitul pentru plecare este din ce în ce mai mic, din informaţiile pe care le am eu“, continuă el.

Plecările în străinătate, bombă demografică

Nu acelaşi lucru reiese însă din datele furnizate de diversele studii realizate pe această temă. Ultimul dintre ele, întreprins de compania de cercetare Mednet Marketing Research Center în perioada mai – iunie 2007, relevă faptul că 15% dintre bucureşteni şi 14% dintre persoanele care locuiesc în provincie, în oraşe cu mai mult de 100.000 de locuitori, intenţionează, în următorul an, să plece la muncă în străinătate. Mai mult, în Bucureşti, ponderea celor care au în intenţie acest lucru este mai mare cu 5% faţă de cei care au declarat că au fost deja la lucru în străinătate. Analizând categoriile de vârstă ale celor care optează pentru munca în afara ţării, observăm că, atât din Bucureşti, cât şi din oraşele mari vor pleca în special tinerii între 18 şi 30 de ani, în timp ce, până acum, ponderea cea mai mare se înregistra în rândul adulţilor între 31 şi 45 de ani. Aşadar, majoritatea celor plecaţi se află la vârsta considerată fertilă, unii dintre copiii lor urmând să se nască în străinătate, cu probabilitatea mare de a nu fi repatriaţi. Astfel că, unul dintre semnalele de alarmă trase de sociologi în privinţa fenomenului migraţiei pentru muncă, în măsura în care acesta tinde să devină de lungă durată, este accentuarea deficitului demografic al României, al cărui impact dezastruos nu va întârzia să se manifeste.

Companiile italiene, în centrul programului

Care sunt, în acest condiţii, soluţiile prin care Guvernul plănuieşte să îi aducă acasă pe românii care muncesc peste hotare? Şi, mai mult, să-i convingă să nu plece pe cei care şi-au făcut deja bagajele? „Ne axăm pe programe de profesionalizare, de reconversie profesională, pe prime profesionale, de exemplu“, explică ministrul Păcuraru. Odată finalizat, programul va fi promovat în mass-media locală, „prin toate canalele posibile“. Cea mai ambiţioasă măsură este, însă, încheierea unor contracte cu firmele italiene din România. Acestea, după cum a declarat primul-ministru, s-au arătat interesate de atragerea angajaţilor întorşi în ţară, care, pe lângă aptitudinile profesionale necesare, vor avea şi avantajul cunoaşterii limbii. „Oficialii de la Pirelli s-au declarat dispuşi să ne ajute“, plusează Paul Păcuraru. El precizează că, deşi în momentul de faţă compania şi-a încheiat procesul de recrutare, nemaiavând nevoie de noi angajaţi, s-a declarat dispusă să realizeze un program special în acest sens. Producătorul italian de anvelope a investit anul trecut 170 de milioane de euro la Slatina într-un centru logistic pentru deservirea Europei de Sud-Est. Contactaţi de Capital, reprezentanţii Pirelli au declarat că amână până la sfârşitul lunii iulie exprimarea poziţiei oficiale în această chestiune.

Programul promovat de Guvern este, însă, demontat de unul dintre angajaţii români din Italia, Vicentiu Acostandei, vicepreşedintele partidului românilor din Italia – Identitatea Românească. „Abia în momentul în care România va ajunge să garanteze salarii minime de 400-500 euro, cu medii de 700-800 euro, se vor întoarce foarte mulţi dintre românii de aici“, spune el. Un alt argument este publicul ţintă menţionat la întâlnirea dintre premierul român şi primarul Romei. Cu alte cuvinte, „ei îşi propun să adune minorii care cerşesc la semafoare şi rromii care sunt dispuşi să înveţe o meserie, aceştia urmând să se întoarcă în România cu un contract de muncă teoretic. Această măsură nu ar afecta, însă, decât un procent de 10-15% dintre cetăţenii cu paşaport românesc din Italia“, adaugă Acostandei. Motive pentru care, concluzionează el, „campania pornită de Tăriceanu şi Veltroni va avea efecte minime – eu personal cred că e şi o mişcare politică din partea lui Veltroni“.

Italia, a doua Românie

De altfel, în afară de criza de pe piaţa muncii autohtonă şi a înstrăinării de familii, majoritatea argumentelor înclină balanţa în favoarea rămânerii muncitorilor români în străinătate. Potrivit Băncii Naţionale, numai anul trecut, aceştia au trimis în ţară 5,32 miliarde de euro, sumă ce echivalează cu 5,7% din produsul intern brut al României. Statele din care au fost trimise cele mai consistente sume au fost Italia, Marea Britanie şi Spania, în cazul celor plecaţi din ţară de mai mult de un an. Pe eşantionul angajaţilor cu contracte pe termen scurt, Italia, Statele Unite şi Germania ocupă podiumul ţărilor din care s-au trimis cei mai mulţi bani.

În aceste condiţii, şansele de reuşită ale unui program guvernamental care se bazează pe argumentul emoţional al întoarcerii acasă şi pe promisiunea de „profesionalizare“ a unor oameni care au acumulat deja suficientă experienţă par din ce în ce mai neconvingătoare. Mai mult, există numeroase semne că mulţi dintre cei aflaţi deja în afara hotarelor înclină către varianta rămânerii permanente în statul-gazdă. În Italia, de pildă, există peste 17.000 de companii româneşti, raportat la un total estimat de 1,2 milioane de muncitori români. Conform datelor făcute publice de Camera de Comerţ din Milano la începutul acestui an, 75% din aceste firme activează în domeniul construcţiilor, 7,6% – în comerţ, şi 5,6%, în producţie. De remarcat că şi reciproca este valabilă. Astfel, potrivit Camerei de Comerţ şi Industrie a României, anul trecut, numărul de firme cu participare de capital italian trecuse de pragul de 20.000.

În ceea ce priveşte Spania, ea se menţine pe poziţia secundă în preferinţele muncitorilor români. La începutul verii, institutul iberic de statistică estimase numărul românilor angajaţi în Spania la 525.000, ceea ce ne face a doua naţiune ca număr de imigranţi din peninsulă, după marocani. Colaborarea comercială nu este însă nici pe departe la fel de fructuoasă ca în cazul Italiei. Prin urmare, pe piaţa autohtonă activează doar 876 de companii cu capital spaniol, iar numărul firmelor româneşti din Spania este nesemnificativ.

Deşi nici în momentul de faţă nu există o statistică privind numărul cetăţenilor români plecaţi la muncă în străinătate, se estimează că acesta trece de două milioane, ministrul Muncii vehiculând chiar o cifră de trei milioane. Dacă la nivelul societăţii se constată o evidentă creştere a nivelului de trai, cu salarii la nivel de top, care le concurează, eventual, pe cele ale statelor din vestul Europei, la nivelul „muncii de jos“, care reprezintă bazinul principal al migraţiei pe piaţa muncii, salariile rămân mult sub pragul oferit de companiile occidentale. Până la reglarea acestei situaţii, un program guvernamental, oricât de bine ar fi el structurat, nu poate decât să pară inutil pentru milioane de români plecaţi de acasă.

Doar 5% pleacă definitiv din România

EGOISM 62% dintre românii plecaţi nu trimit niciodată bani în ţară, arată un raport din 2006 al Băncii Mondiale (BM). Mai zgârciţi decât noi sunt bulgarii – 80% dintre ei nu trimit bani acasă. Cea mai mare parte a sumelor primite din străinătate sunt cheltuite pe haine, alimente şi educaţie.

MODEŞTI Potrivit unui sondaj prezentat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă la finalul anului trecut, principalele domenii de activitate ale lucrătorilor români sunt construcţiile, (98% dintre bărbaţi au muncit la un moment dat în acest domeniu), munca menajeră (88% dintre femei) şi agricultura (72% bărbaţi şi 28% femei). În acelaşi timp, în România, patronatele din construcţii estimează că în acest domeniu activează în jur de 300.000 de muncitori, în condiţiile în care necesarul pieţei este dublu.

MIGRAŢIE Din totalul persoanelor aflate la muncă în străinătate, jumătate provin din medii rurale, iar Bucureştiul are o pondere de doar 2,4%. Conform raportului BM, peste 60% dintre cei care muncesc peste hotare pleacă pentru perioade scurte de timp, iar circa o cincime părăsesc România pe termen lung, dar au planuri de revenire. În acelaşi timp, 5% dintre aceştia părăsesc definitiv ţara.

51-4166-0405_paulpacuraru_rompres.jpgChestiune de respect

«În primul rând este vorba de atitudinea din ţară, de cât de apreciaţi se simt ei. Câtă vreme în balanţa priorităţilor lor rămânerea acolo va cântări mai greu noi nu putem face nimic.»

Paul Păcuraru, ministrul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse

 

 

 

51-4165-0405_mirceakivu_rompres.jpg

Opinia sociologului – După efectele pozitive, reversul medaliei

Mircea Kivu, vicepreşedinte research on research, Ipsos Interactive Services

Chiar dacă nu există statistici clare, este cunoscut şi vizibil cu ochiul liber faptul că numărul românilor plecaţi temporar la lucru în străinătate este semnificativ. Se estimează că cel puţin 20% din românii de vârstă activă, între 20 şi 60 de ani, nu sunt în ţară şi avem motive să credem că fenomenul se va extinde.

Efectele vizibile până acum sunt, mai ales, pozitive: transferul în ţară a unor sume importante în valută, reducerea şomajului, dar şi adoptarea şi importarea unor deprinderi şi mentalităţi proprii economiei de piaţă.
A început deja să fie vizibil şi reversul medaliei. De exemplu, situaţia copiilor celor plecaţi la muncă a devenit o problemă socială. Dacă ne raportăm la numărul salariaţilor din România – 4,7 milioane, în aprilie 2007 – ponderea celor care muncesc în străinătate este covârşitoare. În situaţia, cu totul ipotetică, în care aceşti oameni ar munci aici, volumul taxelor şi impozitelor din salarii care intră în bugetul statului ar fi cu 50% mai mare decât în prezent. Evident, acesta este un calcul strict teoretic, căci economia naţională nu ar avea cum să absoarbă această forţă de muncă. Cu toate acestea, rămâne faptul că aceşti oameni nu participă în niciun fel la fondurile pentru prestaţii sociale din România, deşi beneficiază, fie şi parţial, de acestea. Nu este vorba despre pensii – reglementările UE fac posibil ca, în măsura în care muncesc legal, să beneficieze la timpul cuvenit de pensie din ţara în care au cotizat. Rămân copiii, care merg la şcoală aici, şi membrii familiilor, care beneficiază de asistenţă sanitară.

După cum se ştie, migraţia pentru muncă se petrece pe baza unor reţele: cel plecat facilitează plecarea fratelui, a prietenului, a vecinului etc. Aşa se face că ponderea celor plecaţi nu este uniform distribuită. Există localităţi întregi din care întreaga populaţie aptă de muncă a emigrat, lăsând în urmă numai câteva femei, bătrânii şi copiii. Acest proces duce la destructurarea unor comunităţi, de cele mai multe ori rurale, dar nu numai. Sunt sate întregi care au probleme în a-şi găsi un primar. Ipoteza optimistă este că aceste comunităţi vor deveni prospere odată ce actualii emigranţi se vor întoarce şi, cu banii economisiţi, vor investi contribuind la prosperitatea localităţii – după modelul unor sate maramureşene în care arhitectura tradiţională a fost înlocuită cu un bricolaj de civilizaţie pseudo-occidentală. Ipoteza pesimistă şi, parcă, mai realistă, este că cei mai mulţi se vor integra suficient de bine în ţările în care muncesc ca să nu-şi mai dorească să se întoarcă decât, eventual, pentru petrecerea sărbătorilor tradiţionale şi etalarea maşinilor de ultimă generaţie. Structurile comunitare odată distruse au şanse mari să nu mai poată fi refăcute.

51-4167-0405actualitatea28.jpg

Te-ar putea interesa și: