Aurora Liiceanu este cel mai cunoscut şi mediatizat psiholog din România, doctor în Psihologie, expert în Antropologie şi Psihologie socială. A ocupat locul 5 în topul „Capital” al femeilor de succes. Puţini ştiu însă că în anii ’80, după ce a făcut parte din Meditaţia Transcendentală, Aurora Liiceanu a fost obligată de regim să lucreze ca muncitor necalificat, ajungând să fie recunoscătoare pentru un post femeie de serviciu la grădiniţa fabricii Suveica. La insistenţa editorilor, Aurora Liiceanu a publicat volumul „Prin perdea”, în care vorbeşte despre cele mai importante episoade din viaţa sa, din perioada studenţiei  până în anii postdecembrişti.

capital.ro: Vorbiţi-ne despre cartea pe care aţi lansat-o.

Aurora Liiceanu: Am încercat să pornesc de la întrebarea pe care mi-am pus-o, dacă evenimentele importante din viaţa noastră şi pe care le păstrezi în memorie depind de meseria pe care o ai, pentru că psihologia este o meserie care poate nu e atât de dificilă când te raportezi la alţii, dar e mai dificilă cand te raportezi la tine. Şi, din această perspectivă, m-am gândit că toţi învăţăm că anumite evenimente în viaţă sunt foarte importante, cele mari produc tranziţii şi fac să se schimbe identitatea.

Dar socialul ne influenţează astfel încât să ţinem toţi cont de aceleaşi lucruri, cum ar fi căsătoria, maternitatea sau moartea. Până la urmă, mi-am dat seama că memoria este determinată social şi cultural. Dar, pe de altă parte, este şi o memorie care ţine mai mult de ce gânduri ai în momentul acela în cap şi cum percepi situaţia.

capital.ro: Când vine vorba de carte, toată lumea vorbeşte de episodul „Meditaţia transcendentală”, e încă un subiect „fierbinte”. Ce s-a întâmplat, concret?

A.L.: Meditaţia transcendentală este şi acum o enigmă, în sensul că a fost o strategie împotriva intelectualilor, aş putea spune care, angajaţi într-un experiment legat de felul în care gestionezi starea ta de sănătate mentală – echilibrul, liniştea, calmul –  transformat într-un reproş ideologic masiv  care a dus la desfiinţarea Institutului de Psihologie, care atunci era unit cu cel de Pedagogie.

La un proces care nu putea fi câştigat de către noi, ni s-a desfăcut contractul de muncă cu litera I, care în codul muncii de atunci era pentru grave abateri indisciplinare şi apartenenţa la secte. Eram, brusc, şi sectanţi.

Motivaţia cercetătorului este aproape sinonimă cu curiozitatea. Dacă un cercetător nu are curiozitate, nu poate să facă meseria asta cum trebuie. Esenţa profesiei de cercetător este să-ţi păstrezi curiozitatea şi să fii deschis, fără să-ţi pui anumite prejudecâţi, să te eliberezi de aspectul axiologic – că e bine sau că nu e bine. Or, acest lucru a fost total încălcat. Pe lângă foarte multe legi care s-au încălcat, vreo opt… de pildă era o lege care spunea că dacă ai terminat studii superioare nu ai voie să te angajezi muncitor necalificat. Strânsă cu uşa, eu personal am scris o cerere prin care doresc, ca din cercetător ştiinţific, să fiu transferată pe un post de muncitor necalificat, spre interesul meu.

Pe de altă oparte, muncitorul era ceva important. Proletariatul era considerat în termeni buni. Şi nu poţi să consideri că este o pedeapsă să fii transferat ca muncitor necalificat. Eu toată viaţa am ştiut că o să-mi câştig existenţa cu capul, nu cu mâinile. Or, chestia asta m-a obligat să trăiesc numai din mâini. Nu pot să spun că-mi place să spăl vase, şi totuşi am spălat la vase că nici toată familia mea nu a spălat atâtea în toată viaţa lor. Aproape că-ţi vine să crezi că soarta te obligă să faci ceva ce nu-ţi place, ca să te umileşti. Dar umilinţa a venit de la partid, nu de la divinitate.

capital.ro: Dar scrieţi despre episodul Suveica de parcă v-aţi dorit toată viaţa să faceţi asta.

A.L.: Este un întreg curent astăzi în psihologie la care eu ader. Pare puţin straniu, dar trebuie să înţelegem că şi dintr-un eveniment negativ sau dintr-o nenorocire trebuie să scoţi ceva bun. În fond şi la urma urmei, nimic nu este perfect negativ sau pozitiv. Deşi  nu a fost ideea mea, societatea m-a ajutat să fac lucruri pe care alţi cercetători le fac ca experiment. Numai că în cazul meu nu a fost un experiment căutat de mine. Există, de exemplu, Irwin Goffman, care a intrat în azil şi s-a dat drept nebun şi care a spus că insider-ul o să înţeleagă lumea.

E ca şi cum ai sta pe merginea piscinei şi ai descrie cum e să sari în piscină. Eu am fost împinsă în piscină şi am luat partea asta, am să vad ce e în piscină. Nu pot să spun că a fost frumos. Nu pot să spun că am fost fericită. Dar nu am fost nici atât de nenorocită şi nefericită aşa cum au fost unii care au înţeles că ei s-au născut intelectuali, că trebuie să facă numai asta. Şi această atitudine de aroganţă faţă de viaţă a fost puţin ameliorată sau înblânzită de faptul că, uite, sunt situaţii în care nu trebuie să te pierzi. Acest curent încearcă să recupereze toţi oamenii care trec prin traume extraordinare. Şi multă lume trece, pentru că viaţa omului este extrem de imprevizibilă şi oricine este candidat la traume mari.

„De ce meriţi? Nimeni nu-şi pune problema asta”

capital.ro: De ce a început toată lumea în ultima vreme să-şi amintească cu plăcere de acea perioadă? Vineri urmează să se lanseze „Amintiri din epoca de Aur”, o comedie, în fond.

A.L.: În acea perioadă, calitatea vieţii de relaţie era mult mai bună. Astăzi se consumă relaţiile. În perioada aceea, şi poate că nu ţine de comunism neapărat, relaţiile se trăiau. Acum poate că trăim mai repede, poate că ne-a lovit consumerismul în cap, toată lumea vrea mult. Trăim într-o lume „needy and greedy”. Meritocraţia a dispărut, acum toată lumea vrea şi crede că i se cuvine. Din moment ce te uiţi la televizor şi poţi să fii un om oarecare, cu un destin oarecare, şi-ţi spune „Pentru că tu o meriţi!”, tu te umfli în pene şi zici „Eu sunt cineva, eu merit”. De ce meriţi? Nimeni nu-şi pune problema asta.

În vremuri în care nu ai la dispoziţie ce îţi trebuie funcţionează imaginaţia, creativitatea, inteligenţa. Până la urmă, poţi să vezi partea ludică a vieţii. Am gătit lucruri inimaginabile… nu mai ştiai ce să faci şi din ce să găteşti. Ne descurcam încercând să adoptăm cele mai creative soluţii pe o bază foarte mică. Astăzi nu mai trebuie să ai imaginaţie deloc pentru că totul este în faţa ta pe raft. Există un sindrom de exces, de cantitate, care te face să fii depresiv şi anxios din cauză că te confrunţi cu prea multe opţiuni din care trebuie să alegi.

Omul care are cât de cât mecanisme corecte se restrânge, şi asta este mecanismul publicităţii. Eu o să văd 200 de detergenţi, dar costurile psihologice ale schimbării sunt mari şi până la urmă o să aleg un singur detergent. Problema e cum mă faci să trec de la Tide la alt detergent, dar asta ţine de marketing. Depinde cum lucrezi ca să încalci aceste mecanisme psihologice care sunt sănătoase, de adaptare, pentru că avem un filtru de percepţie, nu avem un câmp infinit.

capital.ro: Din acest punct de vedere, perioadele de criză sunt necesare?

A.L.: Da, nu mai iei lucrurile aşa de grav. Vă spun o întâmplare pe care nici nu ştiu dacă ar trebui să o spun, oricum nu am scris-o. Eram într-o relaţie de ostilitate foarte mare cu puterea, care nu se uita la tine ca om, pentru că erau nişte oameni execrabili şi te tratau ca pe o cârpă, pentru că aveau puterea în mână şi din complexe de inferioritate îşi trăiau intens puterea.

Odată, îmi spune cineva că am schimbat prea multe locuri de muncă şi era adevărat, am schimbat slujbele cu uşurinţă. Şi ţin minte că i-am spus că risc şi poate să-mi dea în cap, dar că mă simt ca cineva violat în parc. Ce mai contează dacă mai vin şi alţii? Violul s-a întâmplat. Odată ce păţeşti ceva, intri în lumea păţitului, nu în lumea celui care îşi imaginează. De-aia imaginarul şi realitatea nu se împacă foarte bine. Am simţit că mă mut dintr-o baltă în altă baltă, pentru că lucrurile nu se schimbă. Noi şi acum trăim în băltuci, societatea românească nu s-a schimbat foarte mult între timp.

capital.ro: De ce apelează românii atât de greu la psiholog? E tot o reminiscenţă din perioada in care psihologii erau trimişi la muncă necalificată?

A.L.: Lumea aici nu este educată, nu li se spune care este diferenţa dintre psihiatru şi psiholog. Era un scriitor din Cluj care a scris la un moment dat că românii nu au nevoie de psihanaliză, pentru că se psihanalizează între ei. La noi se vorbeşte aşa de mult, că ne psihanalizăm. Este adevărat că asta face şi partea bună a relaţiilor, că vorbim şi ne sfătuim între noi. La noi, dacă mergi într-o vizită şi află lumea că eşti doctor, imediat cineva zice „Mi-au crescut trigliceridele, ce să iau, ce să fac?”. Noi ne folosim reciproc. În străinătate, îţi scoţi cartea de vizită şi inviţi omul la cabinet, că în vizită vrei să vorbeşti despre altceva.

Ce face psihologul? El îţi arată de la distanţă, nu cu un ochi cald, care sunt consecinţele unei opţiuni sau ale unei alte opţiuni. Toată lumea are probleme în viaţă, nu există oameni fără probleme. Psihiatrul are un alt obiect al muncii, la el te duci dacă te scrânteşti. Dar azi majoritatea suntem borderline, cu un picior în scrânteală, ne controlăm tot timpul dacă nu avem obsesii, dacă nu avem fantasme etc. Toţi căutăm echilibrul ăsta mental, că de fapt contează dacă tu eşti bine cu tine şi tu te recunoşti în cine eşti sau cine crezi că eşti.

capital.ro: Vorbiţi foarte mult despre fiul dumneavostră în carte. Care sunt cele mai frecvente greşeli de educaţie pe care le fac, în mod tipic, românii?

A.L.: Era o vorbă, când creşti un copil să ai grijă să nu te clonezi. Trebuie să admiţi că el este unic, chiar dacă moşteneşte anumite lucruri. Lasă-l, dezombilichează-i şi dă-i drumul.

În al doilea rând, românii nu îi învaţă pe copii să stea pe picioarele lor de mici. Ideea că te duci într-o şcoală şi întrebi un bărbat de 16 ani ce vrea să se facă, el răspunde: „Nu ştiu, trebuie să vorbesc cu mama şi cu tata”, şi părinţii sunt mândri că copilul lor spune aşa.

Am avut marea plăcere să vad odată în autobuz doi puşti de 11–12 ani, care nu ştiu de unde proveneau, dar oricum erau mai sănătoşi la minte. Şi unul îi spune celuilalt: „Băi, tot tapiţer e mai bine! Eu mă fac tapiţer”. E mare lucru să ştii ce vrei, ăsta e cel mai greu lucru în viaţă. Această fuziune între părinţi şi copii trebuie dozată. Copiii bibiliţi nu se mai maturizează. Există şi conceptul acesta de copil adult.

Dezombilicarea este inversul nepotismului, care strică atât de mult… Am intrat într-o şcoală unde o fetiţă a intrat în cancelarie şi a luat o sticlă de suc. Am zis „Uite cum intră copiii în cancelarie aici”, dar cineva mi-a spus cu un zâmbet îngăduitor că „e fetiţa directoarei”. Nu vă daţi seama că acel copil va fi toată viaţa lui marcat? Şi dacă ajunge într-o situaţie cum am ajuns eu atunci cu meditaţia transcendentală?

capital.ro: Am fost recent la Bursa locurilor de muncă şi absolvenţii de universitate păreau cei mai dezorientaţi şi defavorizaţi dintre candidaţi. Veniseră acolo convinşi că diploma te va ajuta să-şi câştigi mai uşor existenţa şi acum nu mai înţelegeau nimic.

A.L.: Şi pe mine m-a sunat odată cineva că avea o fată care a terminat facultatea de psihologie şi nu ştia ce să facă. Deşi ştiam că o să se supere pe mine, i-am spus să se mărite. Dacă tu ai terminat 4 ani de facultate şi nu înţelegi viaţa, nu înţelegi piaţa, nu înţelegi că în viaţă trebuie să faci cât mai multe, să bifezi cât mai multe, că toţi avem mai multe abilităţi decât alea pentru care te-ai şcolit… Ideea că totul este aranjat şi după facultate vine jobul de la sine este un element foarte aiurea în educaţie. Trebuie să înveţi să te mişti în viaţă.

Toată lumea mă întreabă „Ştii vreun post de psiholog?”. Dar nu spune ce ştie să facă şi nici dacă e bun pentru jobul respectiv. Ei vor doar poziţia. Nu se pune problema ce ştii şi ce nu ştii. De-aia corporaţiile sunt pline de familii, universităţile sunt pline de familii etc. Dacă ai un copil şi e foarte bun, du-l la altă facultate, nu-l ţine cu tine acolo.

capital.ro: Care este de fapt buba învăţământul superior românesc?

A.L.: E o complicitate între studenţi şi profesori. Eu am predat în Canada, şi acolo te vampirizează studenţii până îţi ies ochii. La noi dacă nu te duci la cursuri sunt cei mai fericiti, se duc toţi la berării şi aşa mai departe. Pe de altă parte, avem problema dublului standard. Toţi care au fost profesori şi au circulat prin mediul internaţional văd că în străinătate nu poţi să o angajezi pe fiică-ta. Ei ştiu lucrul ăsta, îl critică, dar când e vorba de ei, fac la fel.

Dar vă dau un exemplu: la noi toată lumea spune că profesorii sunt dascăli. Şi ministrul foloseşte acest termen şi este absolut caraghios. Corect este să spui „cadre didactice” sau educatori. Dar viaţa îţi demonstrează că ei nu se ocupă cu partea psihologică a copilului. Ei transmit informaţii, dar nu formează oameni.

Serviciu la stat versus job la privat

capital.ro: În acestă perioadă, toată lumea vorbeşte despre stresul de la locul de muncă. Este ilustrativ exemplul sinuciderilor din France Telecom. Care sunt efectele mediului acesta ultracompetitiv?

A.L.: E adevărat că cineva care stă de 8 ani într-o companie are ceva, ori promovezi pe laterală, ori urci, ori  simţi nevoia să schimbi. Dar costurile psihologice ale schimbării sunt mari. Eu împart oamenii în două categorii: oameni care au pe dracu în ei şi oameni care nu îl au pe dracu în ei. Cei din urmă vor linişte, calm şi să nu-i deranjezi. Românul nu este un experimentalist. Acum i-a lovit adrenalina pe ăştia tineri şi vor experimente, extremisme şi aşa mai departe. Am făcut un experiment. Am întrebat pe cineva ce să gătesc într-o seară că aveam musafiri la masă. Mi-a zis: „Cum ce sa faci? Friptură cu cartofi prăjiţi!”. Nici nu le trece prin cap altceva.

E foarte al dracului mediul de privatizare, oricum. Eu am fost întotdeauna foarte pro privatizare, dar nu suntem copţi. Pe lângă faptul că natura umană este mizerabilă, şi asta este valabil pentru toată lumea, nu pentru România, dacă ai un şef afurisit, te dă afară în 2 minute. Inventează lucruri să ţină oamenii la slujbă, să rămâi peste program, să rămâi până se termină programul chiar dacă ai terminat ce aveai de făcut, ajungi astfel la cheremul unei persoane care pote să te dea şi afară că nu te place.

Nu mai vorbesc de hărţuirea sexuală la locul de muncă. Pe femeia care stătea casnică nu o hărţuia decât cel care venea la lumină sau la gaze. Intrând pe piaţa muncii, ai intrat în aceste relaţii. Eu am întâlnit oameni daţi afară de către şefi fără nici un motiv. Cine se duce să-l dea în judecată? Munca la privaţi duce la aceste nedreptăţi legate de orgolii, vanităţi şi aşa mai departe.

La stat eşti mai păzit. Dar munca la stat duce tiptil la leneveală şi la un fel de adormire. Nu te mai inspiră. Ai intrat într-o linie dreptă şi nu mai faci nimic. În alte părţi există competiţie, ar trebui ca cercetarea să se facă pe proiecte, nu pe leafă. Mie mi-a spus cineva care lucra în televiziune: „La noi se negociază cu chiloţii pe masă, la propriu”. Am rămas cu gura căscată. Sunt angajaţi un procent de oameni care sunt buni şi mulţi pe alte criterii.

Te-ar putea interesa și: