Conducerea companiei va discuta această idee cu acţionarii la întrunirea de miercuri.
Furia AIG nu este aşa mare că guvernul american a salvat-o (Nu ar fi avut cum să fie acum furioşi dacă nu s-ar fi produs salvarea). Mai pe româneşte, asta ar putea suna ca, aşa: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti.
Cei de la AIG şi-ar fi dorit să fie salvaţi un pic diferit. „Procesul nu ar fi intentat pe motiv că salvarea nu ar fi fost necesară”, scriu cei de la New York Times.
„Procesul invocă de fapt natura oneroasă a salvării – preluarea a 92% din controlul companiei, ratele înalte ale dobânzilor pentru împumutul de salvare şi vărsarea de miliarde către clienţii de pe Wall Street ai asigurătorului – privând astfel acţionarii de zeci de miliarde de dolari şi violând Al cincilea amendament, care interzice preluarea proprietăţii private pentru uzul public, decât fără compensaţii”.
O astfel de atitudine ar putea fi catalogată drept „calul de dar nu se caută la dinţi” sau „nu muşti mâna care te hrăneşte”. Sau amândouă.
Sincronizarea potenţialului proces din partea AIG este puţin ciudată. Compania tocmai şi-a finalizat plăţile către guvern în urmă cu o lună, când Trezoreria a anunţat vânzarea ultimului pachet din din acţiunile AIG, de pe urma cărora a făcut un profit considerabil, de 22 miliarde dolari.
În urmă cu o săptămână, AIG a lansat cu mare pompă o campanie cu sloganul „Thank You America”, pentru a arăta cât de mult apreciază că banii contribuabililor le-a salvat fundul.
Dar nu acesta este mesajul procesului intentat guvernului pentru injecţia de cash, nu-i aşa? Un profesor de drept şi finanţe la Universitatea din San Diego a declarat pentru The Times: „Pe de-o parte, din perspectiva guvernanţei corporative, acesta apare că ei sunt extrem de prudenţi şi atenţi. Pe de altă parte, este o palmă pe obrazul contribuabilului şi guvernului”.