Acesta este înțelesul americănesc al cuvântului ”culture”, diferit de înțelesul de ”erudiție” pe care îl dăm noi, românii, cuvântului ”cultură”. Dacă Drucker a spus sau nu așa ceva, în ciuda faptului că formularea nu se găsește în niciuna dintre cărțile sale, e mai puțin important. Ceea ce contează este faptul că toți consultanții de specialitate consideră că setul de valori pe care îl împărtășește o organizație are o importanță covârșitoare asupra capacității acelei organizații de a supraviețui și de a se dezvolta.
Ce este un stat? Nimic altceva decât o organizație foarte mare, care deține  un anumit teritoriu și comunică – de multe ori – într-un anumit limbaj. În ciuda faptului că unele state au două sau mai multe limbi oficiale, apartenența la un anumit sistem de valori face ca populația respectivă să se simtă mai degrabă în aceeași barcă împreună cu conaționalii care vorbesc altă limbă, decât cu cei din afara granițelor care vorbesc aproape la fel. Atât de puternică este ”cultura” în înțelesul citatului cu care începe acest text. Un exemplu concret il constituie Elveția, unde un locuitor din Lausanne poate să se mute cu mai multă ușurință la Zurich decât la Paris, în ciuda barierei de limbă.
Oamenii obișnuiesc să se identifice cu reprezentanții elitelor lor, până aproape de a împrumuta calitățile și defectele acestora. Ne simțim deștepți atunci când alți români iau medalii la Olimpiadele de matematică. Ne simțim rapizi atunci când ai noștri câștigă aurul la atletism și plini de grație atunci când urcă pe prima treaptă a podiumului la gimnastică. Crește inima în noi când Simona Halep câștigă un titlu de Grand Slem și umplem Piața Universității când Steaua câștigă Liga Campionilor. Este firesc să fie așa, se întâmplă în orice loc din lume. Suntem mândri atunci când ai noștri  dovedesc că sunt buni, că pot să învingă pe alții, că avem același sânge de român prin vene.
Acum aș vrea să știu ce simțiți, dragi concetățeni, atunci când ai noștri fac gafe monumentale, ratează cu poarta goală sau dovedesc că n-au trecut pe la școală decât ca să-și facă freza în oglinda de la baie. Atunci când  confundă capitala Muntenegrului cu cea a provinciei Kosovo într-o vizită oficială, când fac referire la Auschwiz în contextul unei discuții despre porci, când se simt poeți în timp ce-și odihnesc mărețul posterior pe scaunul de ministru de interne. Ce emoții aveți când fiul primului ministru se instalează comod la Curtea de Conturi, fiica fostului ministru de finanțe, la BNR, odraslele altora în funcții de ambasadori, consuli, funcționari publici de rang înalt sau pensionari de lux sub 45 de ani. Ce set de valori împărtășim? Ce cultură avem în comun, noi, cetățenii plătitori de taxe cu ei, cei care mai întâi își umplu bunzunarele și apoi, cu ce rămâne, construiesc statui, pun borduri și plantează panseluțe?
Mie, unul, mi-e rușine. Bag capul între umeri și las privirea în pământ. Niciun program de guvernare nu-mi va putea șterge rușinea de a trăi cu un analfabet funcțional pe post de marionetă la Palatul Victoria și un crai tomnatic de Teleorman drept eminență cenușie a țării. Strategia de țară a fost mâncată de incultura cuplului tragicomic L&V la un mic dejun din Podgorica.

Acest articol a fost publicat în numărul 30 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 30 iulie – 5 august 2018

Te-ar putea interesa și: