Lucrările vin ca un jurnal vizual, unul care refuză explicitul și se țese din trăiri, stări, și momente care „marchează o anumită stare, o anumită emoție… un nivel psihologic, mai mult.”
„Vardar”, între început și sfârșit
Titlul vine dintr-o povestire a Sfântului Paisie Aghioritul și evocă un curent rece de primăvară. Vardarul este un vânt care vine din nordul Macedoniei și care, în tradiția greacă, poate distruge recoltele fragile, mugurii noi, viața abia înfiripată. În plan duhovnicesc, însă, acest vardar capătă un înțeles simbolic: o forță a întreruperii bruște, a eșecului inevitabil, dar și a probării omului în fața ispitelor majore, precum „deznădejdea care te împietrește” și „prea marea nădejde în sine”, care duce la trufie.
Artistul nu doar că preia acest concept, ci îl internalizează: „A te feri de vardar, de fapt, este a ți-l asuma. Numai așa te poți feri de el, trăindu-l, pentru că așa îl poți și depăși.”
În logica expoziției, Vardar devine o figură a discontinuității, o întrerupere brutală a unui parcurs liniar, dar și o confruntare sinceră cu propriile limite. Artistul nu caută triumful, ci echilibrul precar între două forme de eșec spiritual: abandonul total și încrederea toxică în sine.
Pânza ca spațiu al eșecurilor fertile
Dar eșecul nu înseamnă abandon, ci o reluare a provocărilor. Fiecare lucrare este un teritoriu traversat de mai multe încercări anterioare: „Ce se vede pe pânză este… un mod de a salva biata pânză, pentru că sub imagine, în cea mai mare parte din cazuri, sunt probabil cel puțin trei, patru alte imagini care au murit.”
Aceste straturi „îngroapă și hrănesc” pânza, îi dau textură, adâncime, memorie. Nu sunt urme ale neizbânzii, ci parte din structura finală. A picta înseamnă, pentru el, a scormoni în neputință, cu speranța că, într-o zi, din toate aceste straturi, va răsări ceva viu.
Un poem pictat
Expoziția nu are o construcție tematică sau teoretică, ci funcționează mai aproape de poezie.
„Mi-am permis să nu mă intereseze lucrurile astea. Pentru că am vrut să fiu total liber.”
Pentru Mircea, rutina și repetiția sunt incompatibile cu pictura. Fiecare zi trebuie să vină cu o încărcătură nouă, cu o miză reală: „Modul meu de lucru nu este tematic, și de altfel nici nu prea îmi plac zilele monotone, sau monotematice, pentru că eu cunosc limitele foarte bine, și îmi dau seama că dacă m-aș apuca să fac chestia asta, aș minți. Eu mă plictisesc extrem de repede de anumite lucruri pe care eu le pictez, sau de un mod de lucru.”
Lucrările n-au fost alese de el, ci de curatorul Emil Ene, căruia îi recunoaște meritul. Ce a contat mult pentru artist a fost faptul că a putut să refuze convențiile: „Eu am o concepție mai degrabă spre poem, decât spre o structură din asta… de conferință vizuală.”
Reîmpăcarea cu gestul pictural
După o perioadă dedicată artei video și experimentului sonor, Hristescu a revenit la pictură ca la un lucru obișnuit, un gest vital care îl împlinește. Nu e vorba de o reprofilare, ci de o reîmpăcare.
„Am intrat în prima școală de artă în clasa a doua, la Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 1. Am avut o garnitură de profesori minunați, care m-au construit.”
A pictat mereu, iar pauza de câțiva ani a fost doar impusă de lipsa de timp și implicarea în zona de artă video și experimentală. „Am avut maxim 3 ani de pauză în care n-am pictat și n-am desenat. Aia a fost o pauză mai mult din motive de lipsă de timp decât altceva.”
Reîntoarcerea a venit firesc, ca o nevoie de recuperare a esențialului: „Pentru mine fiecare zi nu e încă o zi, e: Încă o Zi!.” Practica lui nu urmărește coerența unei cariere, ci o nevoie profundă de a lucra cu materia, cu „biata pânză” care trebuie, de fiecare dată, salvată.
„Pentru mine pictura este o formă de a depăși starea asta de neputință.”
„Curentul celor care n-au curent”
Mircea Hristescu nu revendică nicio afiliere estetică și respinge ideea de a fi înregimentat într-un stil sau reprezentat de o școală. Deși admiră artiști ca Paul Gherasim, Horea Paștina sau maeștri mai vechi, el se simte mai degrabă conectat prin „solidaritatea cu căutările”.
„Am debutat cu chestii avangardiste.”
În facultate, Mircea Hristescu cocheta cu expresionismul experimental, pictura „urâtă”, filmul video și sunetul, iar energia aceea de început îl așeza firesc între artiștii tineri, în pas cu lumea.
„Am fost cu cei de vârsta mea. Dar după 2019–2020, m-am întors la ceea ce voiam de fapt să fac.”
Această întoarcere nu a fost o regresie, ci o formă de reconciliere: cu sine, cu pictura ca gest interior, cu ritmul lent și material al atelierului. Astăzi, spune că face parte „din curentul celor care n-au curent”. Nu din dezinteres, ci din refuzul de a se lăsa prins într-o schemă critică sau estetică. El considera definirea într-un sistem critic ca o comoditate folosită de cei „care trăiesc în insectar, și au nevoie să știe pe ce să pună acul: Ești aici, sau mai sus, sau mai jos, pentru că, în final, aparatul critic are nevoie de hărțile astea.”
Între sinceritate și spectacol
Mircea privește cu ironie atmosfera tensionată din lumea artistică, unde totul pare să funcționeze după o logică de meci: „Aparatul critic speculează în mod arbitrar și chiar pervers acest stil de a face competiție între tabere și de a împărți.” Totuși, el refuză ideea de presiune profesională și mizează pe autenticitate: „Artistul nu are ce presiune să aibă. El ar trebui sa creeze doar din ce simte și îi aduce plăcere”
În fața lucrărilor lui, artistul nu cere interpretări, ci disponibilitate: „Să-și acorde și cei care vin la orice expoziție de artă… libertatea asta de a se raporta direct și sincer în citirea lucrărilor, fără să ceară explicații suplimentare.”
Pictura, spune el, vine dintr-un spațiu interior apropiat de cel al icoanei, nu ca obiect religios, ci ca oglindă sinceră: „Sentimentele mele în fața icoanei… am încercat să le cultiv și în picturile astea.”
„Vardar” nu e doar prima expoziție personală a lui Mircea Hristescu, ci și un gest de sinceritate radicală. Fără teamă, fără etichetă, fără promisiuni. Doar pictură ca jurnal viu, cu urcușuri, căderi și fragmente de înviere.
Expoziția poate fi vizionată la Galeria Romană până pe 22 iunie 2025.
Program: Luni-Vineri: 10:00-18:00, Sâmbătă: 10:00-15:00
