Oare să fie corectă imaginea despre trecut sau masele de oameni dau dovadă că nu pot să gândească? În realitate, întreaga industrie ridicată de Iosif Vissarionovici Stalin și apoi copiată de adepți a fost concepută pentru susținerea efortului de război și mașina de luptă dominantă era tancul. Totul s-a învârtit în jurul acestui mijloc de distrugere și nici astăzi nu s-a schimbat situația. Uniunea Sovietică a produs în peste 10.000 de exemplare blindatele de tip T-26, cele care urmau să sprijine infanteria cu foc direct din tunuri și mitraliere. Cum ploaia de proiectile permitea scăparea unor apărători adăpostiți cu grijă, au fost proiectate blindate care puteau ataca obiectivele prin jeturi de substanțe inflamabile.

Au fost livrate și cele din seria BT, concepute să dezvolte o mare viteză și să pătrundă în adâncimea frontului inamic. Metalurgiștii au fost chemați la întrecere socialistă pentru a da cât mai mult oțel necesar arsenalelor, dar n-a fost neglijată calitatea metalului care trebuia să reziste la impactul proiectilelor cu viteză inițială mare și cu o duritate în creștere. Erau gata de luptă la 22 iunie 1941 5.262 de unități ale modelului BT-7, suficiente pentru 26 de divizii de tancuri. Germania, mult lăudată pentru performanțele industriale, n-a putut să strângă la granițele Uniunii Sovietice mai mult de 3.700 de tancuri, datele variind de la sursă la sursă.

Erau totuși prea ușoare în concepția strategilor și a rezultat modelul T-34, cu o masă de 26 până la 32 t. Întreaga industrie a prelucrării petrolului a fost modificată pentru a putea produce un nou tip de combustibil necesar motoarelor diesel. Motorina a început să fie interesantă pentru că asigura o autonomie mărită, dar motivul principal pentru care a fost aleasă a fost altul: era mai puțin inflamabilă în raport cu benzina. Soldații germani au privit mașina sinistră drept un blestem și se simțeau neputincioși în fața botului din oțel înalt aliat și înclinat pentru devierea proiectilelor.

A trecut războiul mondial și lumea putea să fie fericită, dar pofta de tancuri a rămas și a fost lansată seria de T-55, producția fiind estimată la cel puțin 86.000 de exemplare. Unii experți consideră că livrările au fost spre 100.000 de mașini de luptă și acestea aveau rolul să lupte cu alte blindate și să neutralizeze artileria și infanteria. Tunul de calibrul 100 mm era suficient de puternic pentru combaterea cuiraselor din oțel cu ajutorul muniției perforante. Era un uriaș salt tehnologic în raport cu temutul T-34, dar armele inamice au evoluat și s-a trecut la T-72, poate 25.000 de unități ieșind pe porțile uzinelor. Secretul de stat nu permite cunoașterea cu exactitate a ceea ce s-a produs. Tunul de calibrul 125 mm era de temut prin puterea de distrugere a proiectilelor înalt explozive. În plus, lungimea mare a țevii asigura o bună precizie în timpul tragerilor.

A fost absolut normal ca nivelul de trai să fie foarte scăzut în lagărul socialist și așa să rămână până astăzi, modelele amintite mai sus fiind doar o parte din ceea ce a fost conceput și transpus în metal de calitate superioară. Cuirasatele terestre sunt asamblate în continuare și au început să-și arate tunurile pe la granița Ucrainei.

S-ar putea să fie vreun critic care să rămână adeptul teoriei conform căreia industria a fost concepută pentru fericirea oamenilor. Tancul este o mașină de luptă dedicată ofensivelor de amploare și pe spații vaste, Armata Roșie făcând astfel de demonstrații de forță împotriva Japoniei în 1939 și apoi împotriva Poloniei și României. Masele de tancuri au fost cele care au ajuns până la Berlin în ciuda apărării înverșunate a trupelor germane.

Monștrii din oțel au fost concepuți pentru cucerirea întregii planete în numele ideologiei comuniste, viteza de deplasare a infanteriștilor fiind prea redusă în raport cu gusturile strategilor roșii. Tancul a fost mașina revoluției mondiale.