După cum se știe, rușii de la Gazprom livrează gaze naturale Germaniei printr-o serie de conducte amplasate în Marea Baltică, denumite Nord Stream. În 2015, Gazprom şi un grup de companii europene, respectiv E.ON, Wintershall, Shell, OMV şi Engie, au semnat un acord pentru realizarea proiectului Nord Stream 2, ce presupune construcţia a încă două conducte pe lângă cele două deja existente.

Aceste noi sancțiuni pregătite de SUA au provocat un val de critici în Germania și chiar amenințarea, din partea unor parlamentari germani, cu contra-sancțiuni pentru americani. În parte, reacția SUA reflectă ipocrizia americană, ținând cont că, anul acesta, Statele Unite au devenit cel mai mare importator mondial de petrol rusesc, altul decât prin tranzit, cumpărând peste 12% din exporturile de petrol ale Moscovei, notează sursa citată. Printre partenerii proiectului împotriva căruia se pronunţă SUA, se numără Ucraina, Polonia şi ţările baltice, iar pe lângă proprietarul Gazprom, se regăsesc companiile Shell, OMV, Engie, Uniper şi Wintershall.

Potrivit Administrației SUA pentru Informații Ennergetice, în prima jumătate a acestui an, această țară a importat 68 de milioane de barili sau 9,3 milioane de tone de petriol rusesc, cea mai mare cantitate din ultimii 16 ani. Astfel, SUA se plasează între Olanda și Malta ca al doilea cel mai mare importator de petrol rusesc în ansamblu, dar aceste două țări importă în principal pentru tranzit. America importă pentru rafinare și utilizare și, prin urmare, poate fi considerată numărul unu printre utilizatorii străini de petrol ai Rusiei.

NI explică și care este motivul: o serie de rafinării de pe coasta Golfului Texas și Louisiana au unități de cracare catalitică concepute pentru a procesa petrolul foarte greu și cu conținut ridicat de sulf produs în Venezuela. Dar care, în prezent, nu mai ajunge în SUA ca parte a sancțiunilor impuse de Waahington regimului de la Caracas. Din motive tehnice, aceste rafinării nu mai procesa petrolul mai ușor și cu un conținut scăzut de sulf, produs de obicei prin fracturarea hidraulică.
Așa că, din considerente de costuri și transport, rafinăriile au ales să cumpere petrol greu de la ruși, ca înlocuitor, fără a lua în considerare contextul mai larg al relațiilor ruso-americane, cu atât mai puțin de sancțiunile SUA asupra regimului Putin.

Explicabilă, deci, iritarea germanilor, văd cum americanii duc în Texas și Louisiana petrol rusesc, în timp ce legiuitorii Congresului recurg la sancțiuni pentru a împiedica finalizarea unui gazoduct pe care guvernul Angelei Merkel și majoritatea conducerii politice a țării sale (inclusiv sindicatele majore, băncile și corporațiile) îl consideră esențial pentru economia germană.

NI subliniază că America nu are nevoie de o nouă sursă de tensiuni cu aliații săi europeni în acest moment și, mai ales, cu Germania. Iar Dacă Statele Unite vor să conducă prin exemplu, și nu prin intimidare, soluția la problema hidrocarburilor din Rusia ar fi una singură: Congresul ar trebui să adopte o legislație aplicabilă firmelor americane, similară cu cea pe care o impune europenilor, și să impună sancțiuni financiare retroactive companiilor care aduc milioane de tone de țiței rusesc în America. Doar așa, conchide NI, Congresul poate privi dincolo de Atlantic fără rușine.