EXCLUSIV. Cobza, comoara românească, înscrisă în Patrimoniul UNESCO. Rodica Manciu, „doamna cu cobza”, ne povestește taina instrumentului tradițional

Cobza, simbol al folclorului românesc, a fost inclusă în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO. Rodica Manciu, „doamna cu cobza”, vorbește în exclusivitate pentru Capital despre frumusețea și taina acestui instrument tradițional, păstrător al Melosului nostru ancestral.

Cobza, comoara românească, înscrisă în Patrimoniul UNESCO. Rodica Manciu aduce un frumos elogiu cobzei

Cobza, comoara românească, inclusă în Patrimoniul UNESCO. Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO a aprobat, pe 10 decembrie, înscrierea cobzei pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

Decizia a fost luată la New Delhi, în cadrul celei de-a 20-a sesiuni, dosarul fiind propus în comun de România și Republica Moldova. Pentru folclorul românesc, vestea a venit ca o confirmare a valorii unui instrument aparent modest, dar cu o memorie veche de milenii.

Gândul m-a dus imediat la Rodica Manciu, „doamna cu cobza”, una dintre cele mai autentice păstrătoare ale tradițiilor, recunoscută și pentru măiestria sa la acest instrument. Absolventă de Conservator, fostă solistă profesionistă atât la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, cât și la „Rapsodia Română”, realizatoare de emisiuni de etnografie la Radio Diaspora, Manciu este astăzi un adevărat ambasador al folclorului românesc în Italia.

SURSA FOTO: Arhivă, Rodica Manciu, doamna cu cobzaVorbind despre sine, interpretei îi place să se întoarcă la origini. Spune că îi revin în minte cuvintele lui Creangă:

„Întrebându-mă cine sunt, îmi vin în minte vorbele lui Creangă: iaca sunt „o bucată de huma însufleţita” născută la 10 aprilie 1958 pe plaiuri sucevene, în Plopenii din coasta Sucevei. Părinţii mei, Ioan şi Teodora, oameni gospodari şi respectaţi în sat, m-au avut pe mine şi pe sora mea şi s-au străduit să ne crească bine ca să fim „în rând cu lumea”, aşa cum le plăcea lor să spună”, povestește Rodica Manciu pentru Capital.ro.

Ce reprezintă cobza pentru folclorul românesc din punctul dumneavoastră de vedere?

Când o întrebi ce reprezintă cobza pentru folclorul românesc, Rodica Manciu vorbește cu o pasiune imposibil de ignorat. Ea consideră că instrumentul este strănepoata alăutei regelui David, iar această descendență îi dă o noblețe aparte.

„Așadar, consider că nu greșim dacă spunem că are o descendență directă, profund nobilă, dumnezeiască, neîntreruptă vreme de câteva milenii. În tot acest răstimp, în care instrumente muzicale deosebit de valoroase au dispărut în negura istoriei, COBZA s-a născut și a răzbătut până la noi, în spațiul în care ne bate inima și cântă Dorul neîntrerupt dintotdeauna, de-o seamă cu munții, cu codrii, cu Dunărea, cu Tisa, cu Nistru și cu Prutul.

Aidoma Cenușăresei, a fost dată uitării un timp, dar ca-n poveste, a venit vremea de a fi invitată la bal de un prinț ales, devenind astăzi cel de-al 11-lea element românesc de Patrimoniu imaterial recunoscut de UNESCO”, explică interpreta la cobză.

Pe alocuri, Manciu vorbește despre cobză ca despre o ființă vie, care își caută cobzarul. Spune că meșterul lutier pune în ea răsuflarea codrilor, dar cobzarul trebuie „să fie vrednic de prințesa lui”.

„Oricine poate mângâia cobza, toți o putem atinge, dar oare câți o pot face să cânte cu adevărat?”.

Vine o vreme când sunet și cuvânt, Logos și Melos intră în rezonanță cu sufletul celui care ține cobza în dreptul inimii și atunci totul începe și capătă alte înțelesuri, de o simplitate asemenea gânguritului pruncului la sânul mamei, iar cobza începe a cânta în toata simplitatea sa. Pentru interpretă, sunetul cobzei este ecoul leagănului, al inimii, al primilor pași:

„Instrumentul, cu forma cea mai apropiată inimii – dar și pântecului mamei – rămâne neînsuflețit câtă vreme stă agățat în cui. Prinde viață doar când cobzarul îl ia în brațe și trece strunele prin inima sa”, spune Rodica Manciu pentru Capital.ro.

Cum ați ajuns să cântați la cobză? De ce la cobză și nu la alt instrument?

Despre întâlnirea cu instrumentul, Rodica Manciu își amintește cu o emoție vizibilă. Născută într-un sat din coasta județului Suceava, a auzit și a atins cobza pe când avea vreo18 ani.

„Și de atunci nu a mai lăsat-o sau poate ea nu m-a mai lăsat. A fost ca o stare de dragoste, un mod sublim de a comunica cu o bucată de lemn transformată într-un instrument care cânta în mod tainic și de necuprins. (…)

Sunetul acestui instrument m-a fascinat și m-am îndrăgostit de el pentru totdeauna”, mărturisește artista.

A urmat apoi Școala Populară de Artă din Suceava și ani întregi de învățat „țiituri” bucovinene, de la același Păsnicuțu. În 1980 a câștigat trofeul „Steaua Litoralului”, moment care i-a dat încredere și i-a deschis drumul către o carieră solidă în muzica populară. Apoi, odată ajunsă la București, a colaborat cu marii realizatori de folclor ai Televiziunii Române și, mai târziu, a intrat la Conservator.

„Deși tatăl meu cânta la acordeon, cobza a fost și va rămâne dragostea mea la prima vedere. Mai târziu, am luat lecții și de la vestitul cobzar Marin Cotoanță”, povestește ea.

Bătrânul meșter surd – omul care „auzea prin inimă”

Rodica Manciu ne povestește cum cu ani în urmă, căutându-și o cobză lucrată manual, a ajuns într-un sătuc botoșănean, la o căsuță aflată undeva la margini de pădure. Aici viețuia bătrânul meșter de cobze. A zăbovit un timp, așteptând să-i iasă cineva în întâmpinare. Nu se aștepta la vizită. Într-un târziu, a ieșit în pragul casei, mirat de musafirul neașteptat. Pe o plită improvizată, lipită de peretele casei, fierbea într-o oală o zamă de bureți. Casa era simplă, modestă, oglindă a celui ce o locuia. Bătrânul nu vorbea și nu auzea, dar privea „cu o lumină care ținea loc de cuvinte”.

„Simplă era și ograda, chiar mai simplă decât ne putem închipui, gardul lipsind cu desăvârșire. Copacii, ca un dar dumnezeiesc, păreau a străjui jur -împrejur căsuța, asemenea unui gard înalt până la cer. Aici, bătrânul trăia ca-ntr-o cetate verde, ferit de ale lumii iscodiri. Era un om firav, mărunt, parcă desprins dintr-altă lume despre care, chiar de-ar fi voit să-mi spună, n-ar fi putut. Era surd și mut. Avea însă o privire prin care glăsuiau deopotrivă inima și cuvântul.

Am rămas uimită în fața acestui om care, prin semne, încerca să-mi vorbească despre lumea lui. M-a cuprins deodată un fel de neputință, nereușind să mă fac înțeleasă. Căutam din priviri un punct de reper, un punct de spijin. Și atunci l-am găsit! O cobză bătrână atârnatâ în cui pe peretele casei, la intrare, părea că vibrează -și chiar a vibrat!”, povestește artista cu emoție pentru Capital.

Când a văzut cobza bătrână agățată în cui, a simțit că instrumentul vibra. A rugat prin semne să o poată cumpăra, dar bătrânul a refuzat. I-a promis însă că va lucra una nouă. După o lună, artista s-a întors.

„Era cobza mea! Am rămas amândoi uimiți într-o senină bucurie… Mare minune a fost să-l văd cum, deși surd, a acordat instrumentul perfect”, ne spune ea.

Cum ați primit vestea despre introducerea cobzei în patrimoniul UNESCO?

Când a aflat că cobza a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, reacția ei a fost puternică:

„Exact ca și cum cineva foarte drag ar fi fost primit în Academia Română, pentru merite deosebite!”, explodează cu o bucurie fără seamăn Rodica Manciu.

Totuși, crede că recunoașterea ar trebui să aducă și responsabilitate. Se întreabă:

„Și totuși ceva lipseste… pe când o clasă de cobză cu îndrumători adevărați în învățământul muzical superior românesc, astfel încât să dovedim meritul locului pe care trebuie să îl ocupe COBZA în preocuprile păstrării identității noastre culturale și spirituale de tradiții și obiceiuri, cel puțin la nivelul la care socotim că suntem?

Îmi place să cred că Barbu Lăutaru avea ochii albastri ca albastrul de Voroneț, acolo de unde au răzbătut până la el ecourile celei mai vechi cobze zugravită la noi – fresca Mănăstirii Voroneț”.

Pentru Rodica Manciu, simplitatea cobzei este chiar esența ei:

„Așadar, cobza este  un instrument vechi, rudimentar, a cărei simplitate se apropie mult ca și sunet de plânsul tânguitor, de gânguritul ușor gutural al pruncului. Această aleasă simplitate a cobzei, merge până acolo încât îi conferă o modestie și o smerenie cu totul deosebită, în fața celorlalte instrumente cu coarde. Locul său se umple de strălucirea Melosului prin rolul sau cuminte pentru care a fost creată: să țină hangul!”, spune artista pentru Capital.

Și, citându-l pe meșterul Nicolae Dron, încheie cu un îndemn care pare un testament cultural:

„Toată lumea ar trebui să cânte la cobză! În fiecare casă ar trebui să fie o cobză! Să coborâm cobza din cui în inima noastră, lăsând harul să grăiască!”, încheie Rodica Manciu acest interviu.