Și nici în teorii. Am citit nenumărate opinii și analize efectuate de economiști și analiști de renume, care tratează toate problemele care străbat economia din prezent, iar punctul comun al tuturor acestora este ancorarea în teorii. Desigur, este mult mai ușor și mai „curat” să analizezi astfel o problemă economică, dar de cele mai multe ori se pierde esențialul. Statistica este înșelătoare (sau de-a dreptul inutilă) atunci când vorbim de nivelul de trai. Pe un șomer care nu mai are bani de chirie nu îl interesează rata șomajului, iar pe bolnavul care nu mai are bani de medicamente nu îl ajută cu nimic inflația în scădere. Sau deflația. Sau creșterea economică negativă. Nici măcar bugetul de stat. Este ciudat că nu îi interesează? Nicidecum, este absolut normal. Nu caut să elogiez lipsa de educație a cuiva sau a majorității, dar încerc să arăt că nu înțelegerea teoriilor economice ne salvează de la șomaj sau faliment.

Un exemplu banal: contabilitatea. Ne lovește pe toți, indiferent dacă suntem angajați sau patroni. Contabilitatea a ajuns atât de complicată încât nici cei care o modifică și o reinventează nu o mai cunosc. De ce? Răspunsul nu se găsește în sistemul economic sau politic, ci are o domensiune umană: după ce am inventat o contabilitate primară pentru toată lumea (venituri, cheltuieli, profit, taxe) am descoperit că apar situații speciale. Sau venituri și cheltuieli speciale. Pentru care am făcut un nou set de reguli. Și tot așa, până la victoria finală, adică societatea kafkiană în care trăim. La fel în cazul fiscalității. Nu erau suficiente taxele și impozitele, așa că s-au inventat unele noi. În România se întâmplă anual ca guvernul să descopere ceva nou de taxat. Sistemul financiar, la fel. Un contract de împrumut este atât de complicat, încât nici avocații băncii nu cred ca îl citesc. La fel de complicat precum calculul „dobânzii anuale efectivă”. 

Întreaga economie de piață este la fel de complicată. Cu instituții financiare „too big to fail” și un sistem monetar mai important decât orice industrie. Cu bănci comerciale care au dreptul de a crea bani, dar pe care oamenii trebuie să îi producă în economia reală. Cu miliarde de euro care apar sau dispar în fiecare zi în funcție de starea de spirit a investitorilor. Și atunci, de ce îi acuzăm pe oameni că nu înțeleg? De ce ar încerca să înțeleagă? De ce nu simplificăm totul, astfel încât să nu mai existe o discrepanță atât de mare între economia păstorită de autorități și cea trăită în orașe sau în sate?

Dacă nu se va schimba nimic, atunci prăpastia dintre lumea în care trăiesc politicienii, bancherii și economiștii și lumea reală se va adânci. Până la momentul în care vom asista la o răsturnare de sistem. Pentru că nu se poate continua la infinit.

AUREL DRĂGAN,
redactor revista CAPITAL

Acest articol a apărut în ediţia print numărul 1 a revistei Capital din săptămâna 6-12 ianuarie 2014

Te-ar putea interesa și: