Chiar şi o creştere foarte mică a economiei este mai bună decât recesiunea, deoarece înseamnă venituri mai mari. Totuşi, cu o creştere mică sunt asociate două probleme. Prima, creşterea s-ar putea să nu însemne mai multe locuri de muncă. Fără măsuri inteligente de stimulare a creşterii economice, este chiar posibil ca economia să crească la rate modeste câţiva ani la rând, iar rata şomajului să nu scadă, ci chiar să crească. A doua, fără astfel de măsuri, este posibil ca pierderea de potenţial de creştere economică pe care a produs-o criza să nu poată fi recuperată, cu consecinţe pentru ocuparea forţei de muncă pe termen lung. 
1.    Creşterea economică şi locurile de muncă
Posibilitatea ca economia să crească încet, dar fără ca rata şomajului să se reducă este o consecinţă a crizei. Reducerea masivă a intrărilor de capitaluri a produs un deficit persistent de cerere, reflectând reducerea mai rapidă a ratelor actuale comparativ cu reducerea ratelor potenţiale de creştere economică.
În prezent, la cinci ani de la debutul crizei, diferenţa dintre PIB actual şi PIB potenţial (gap-ul de producţie, egal cu deficitul de cerere) este de aproximativ -5 la sută, iar ratele potenţiale de creştere au scăzut de la 5,2 la sută înainte de criză, la aproximativ 2 la sută. De asemenea, este probabil că rata naturală a şomajului să se fi stabilizat la un nivel crecut comparativ cu cel de dinainte de criză.
Este aproape cert că în 2012 economia românească a crescut cu mai puţin de unu la sută, ceea ce arată că deficitul de cerere s-a accentuat. Atât timp cât ratele actuale de creştere economică vor rămâne mai mici decât ratele potenţiale de creştere, gap-ul producţiei se va adânci. Având în vedere că nivelul forţei de muncă este relativ constant, aceasta înseamnă că rata şomajului va creşte odată cu creşterea producţiei, reflectând pierderea de locuri de muncă. În această situaţie, contribuţia productivităţii la creşterea producţiei se va mări.
Invers, dacă ratele efective de creştere vor depăşi ratele potenţiale, gap-ul se va reduce, închizându-se cu atât mai repede cu cât mai mari vor fi ratele actuale comparativ cu cele potenţiale. În acest caz, creşterea economică va produce noi locuri de muncă. Totuşi, până la închiderea gap-ului, ratele şomajului vor rămâne relativ mari comparativ cu nivelul natural. 
2.    Se poate recupera pierderea de potenţial?
Deşi nu a scăzut, nivelul producţiei potenţiale a rămas mai mic decât nivelul care ar fi fost atins dacă nu apărea criza, creând o pierdere de potenţial. Deocamdată, rata potenţială de creştere este mai mică decât rata potenţială pre-criză, făcând ca pierderea de potenţial să fie crescătoare. Aceasta afectează ocuparea forţei de muncă pe termen lung şi convergenţa cu nivelul de trai din UE.
Recuperarea pierderii de potenţial s-ar putea face dacă rata potenţială de creştere ar fi mai mare decât rata potenţială pre-criză. În acest caz, destul de improbabil în următorii câţiva ani, rata naturală a şomajului ar tinde să scadă spre nivelul pre-criză. Dacă, însă, rata potenţială de creştere se va stabiliza la nivelul pre-criză, atunci pierderea de potenţial va fi cvasipermanetă.
În mod practic, creşterea potenţialului de producţie are loc prin creşterea volumului şi calităţii stocului de capital, prin creşterea productivităţii totale a factorilor şi prin creşterea forţei de muncă şi a calităţii sale. Cu alte cuvinte, pe termen lung, potenţialul economiei depinde de creşterea economică efectivă. Iar aceasta depinde atât de propriile politici cât şi de contextul economic general din alte ţări.
Înainte de a prezenta politicile de care are nevoie România pentru a evita o creştere economică negeneratoare de locurilor de muncă şi pentru a recupera pierderea de potenţial, vom analiza contextul în care oprează economiile dezvoltate, principalul furnizor de capital pentru România.
3.    Situaţia celor care ne furnizau capitalul 
Înainte de criză, capitalul a fost principalul contributor la creşterea economică. Capitalurile străine au venit în principal din economiile dezvoltate din zona euro. Înainte de criză, entităţile (gospodării, firme, guverne) care prin deciziile lor contribuiau, în aceste ţări, la creşterea eonomică erau preponderente. Acum situaţia s-a schimbat.
Pe de o parte, criza a făcut ca o foarte multe entităţi care anterior luau decizii pro-creştere să fie nevoite să ia decizii care frânează creşterea economică. Pe de altă parte, atât timp cât gap-ul de producţie este contracţionist şi departe de a deveni neutru, guvernele pot, în principiu, adopta politici care să stimuleze puternic cererea agregată fără a crea inflaţie.
Totuşi, la aproape cinci ani de la izbucnirea crizei, politicile guvernelor şi ale băncilor centrale, împreună cu deciziile microeconomice pro-creştere abia pot compensa efectele deciziilor microeconomice care frânează creşterea economică. Aceasta se explică în principal prin efortul de reducere a datoriilor, prin creşterea rezervelor de capital ale băncilor şi prin creşterea preferinţei pentru lichiditate a acestora. 
3.1 Reducerea datoriilor (deleveraging-ul)
Deciziile microeconomice care au ca efect colateral o creştere economică redusă sunt luate pentru a elimina dezechilibrele mari care au apărut în urma crizei între stocurile de datorii şi nivelul cash flow-urilor la nivelul gospodăriilor, firmelor, băncilor şi altor instituţii financiare.
Deleveragingul, devastator pentru creşterea economică, este necesar pentru a elimina dezechilibrele dintre datorii şi cash-flow-uri. Ameninţate de spectrul deflaţiei, firmele şi băncile din ţările dezvoltate vând active pentru a-şi plăti datoriile cât mai rapid. O eventuală deflaţie ar creşte valoarea reală a datoriilor, o povară pe care multe entităţi nu ar putea-o duce. 
În procesul de deleveraging există un paradox, o buclă inversă, autoalimentatoare: precauţia exercitată de gospodării şi firme—necesară pentru a reveni la normalitate—amplifică stresul economiei în ansamblu. În principiu, pentru a reduce stresul general, guvernele intervin pentru a atenua scăderea cash-flow-urilor. Băncile centrale intervin pentru a substitui deleveragingul privat cu credit public până când sistemul se stabilizează.
Dar, în practică, guvernele supraîndatorate au trebuit să facă propriul deleveraging. Mai mult, după ce ratele dobânzilor au fost reduse la zero fără ca problema să fie rezolvată, relaxările cantitative ale băncilor au rămas printre puţinele instrumente utilizabile pentru a atenua stresul general. Deleveragingul combinat al sectorului privat şi al guvernelor au mărit cererea pentru relaxări cantitative. Am subliniat în martie 2012 că această particularitate va mări necesarul de noi injecţii de lichiditate ale băncilor centrale.
Din păcate, abia de curând BCE a primit undă verde pentru angajarea în astfel de politici într-un mod mai puternic, aşa cum este necesar şi cum au făcut Fed-ul american sau Banca Angliei. Relaxările cantitative explică în mare măsură de ce economiile dezvoltate nu s-au afundat în depresie, ca în anii 30.
3.2 Creşterea capitalului băncilor
Eliminarea dezechilibrului dintre nivelul înalt al datoriilor şi cash-flow-urile reduse de criză a a făcut necesară creşterea nivelului de capital al băncilor. Pentru a reduce dezechilibrul amintit şi costul capitalului, băncile au început un proces de creştere a capitalului. Viteza cu care acesta s-a derulat a fost însă accelerată de cerinţele EBA privind creşterea capitalului. Probabil că această cerinţă a reglementatorilor a accelerat deleveragingul, reducând temporar creşterea economică. În cel mai bun caz se va vedea un efect în forma literei J asupra creşterii economice.
3.3 Cererea crescută pentru lichiditate
În sfârşit, dezechilibrul dintre datoriile mari şi cash-flow-urile reduse de criză au crescut preferinţa băncilor pentru lichiditate. Înainte de criză, preferinţa pentru lichiditate a scăzut pentru multe decenii la rând. Criza a mutat însă preferinţa pentru lichiditate a băncilor la niveluri nemaiîntâlnite. Această preferinţă se vede cel mai clar şi sintetic, în raportul crescător dintre baza monetară şi masa monetară în sens larg.
Acest raport arată că băncile preferă să ţină la banca centrală nu numai rezervele pe care sunt obligate să le ţină acolo, dar şi rezervele pe care înainte de criză le dădeau cu împrumut companiilor, gospodăriilor sau altor bănci. Raportul dintre baza monetară şi banii în sens larg a crescut în economiile dezvoltate de 3-4 ori de la începutul crizei. Preferinţa pentru lichiditate este, în final, cauza lipsei creditului. Nu există semne că această preferinţă ar scădea de la nivelurile lor foarte înalte. De asemenea, randamentele au scăzut şi s-au aplatizat la niveluri joase, ceea ce nu stimulează investiţiile.
4.    Stimularea creşterii economice în România
Dat fiind nivelul de încredere economică, măsurile de stimulare a creşterii economice trebuie concepute pornind de la factorii de care depinde în general creşterea economică: capitalul, forţa de muncă şi productivitatea totală a acestor factori. Având în vedere dependenţa mare a economiei româneşti de capitalurile străine, precum şi participarea relativ redusă a forţei de muncă, se pot concepe două seturi de măsuri.
Primul set conţine trei măsuri cheie pentru atragerea de capital/fonduri străine:
a) menţinerea deficitului bugetar la niveluri compatibile cu creşterea economică pe termen lung, ceea ce ar îmbunătăţi percepţia despre risc pe care capitalurile străine o au referitor la România;
b) identificarea şi eliminarea barierelor în calea atragerii de fonduri europene;
c) privatizarea unor pachete din companiile atractive, ceea ce ar suplini lipsa altor fluxuri private de capital privat în perioada crizei.
Al doilea set cuprinde  măsuri de creştere a productivităţii totale a factorilor şi a participării forţei de muncă. Între aceste măsuri se includ:
a) creşterea accesibilităţii capitalului, inclusiv a celui de risc, direct legat de inovare;
b) eliminarea barierelor care încă mai împiedică ieşirea/intrarea pe piaţă şi concurenţa între firme;
c) creşterea flexibilităţii pieţei muncii, inclusiv prin eliminarea protecţiei oferite celor angajaţi în defavoarea celor care caută de muncă;
d) prioritizarea investiţiilor publice, pentru a reduce risipa;
e) reducerea dependenţei de ajutoare pentru a creşte atractivitatea muncii şi
f) creşterea protecţiei schemelor de pensionare timpurie sau pe caz de boală împotriva fraudei etc.
Măsurile din al doilea set contribuie în mod direct la creşterea producţiei potenţiale. În retrospectivă, constatăm că s-au făcut progrese vizibile doar în ceea ce priveşte reducerea deficitului bugetar. În timp ce este normal ca lucrurile să meargă mai încet în ceea ce priveşte cel de-al doilea set de măsuri, a căror proiectare şi adoptare necesită timp, întârzierea unor privatizări şi eşecul în atragerea fondurilor europene sunt cauze ale ratei scăzute a creşterii economice.