Fostul președinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a cerut recent o redirecționare fundamentală a proiectului european, similar cu ceea ce au realizat fondatorii Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în urmă cu 70 de ani.
Condițiile unei concurențe inegale și nevoia de o mai mare autonomie strategică ar necesita soluții instituționale și politice noi la nivelul UE, arată o analiză publicată de site-ul SocialEurope.
Robert Solow s-a stins din viață, anul trecut, la vârsta de 99 de ani. A primit premiul Nobel pentru științe economice în 1987 pentru contribuția sa la teoria creșterii. Deși teoria creșterii s-a dezvoltat considerabil de la inventarea modelului neoclasic de creștere în anii 1950, aproape toți studenții unui curs introductiv în economie ar trebui să aibă cel puțin un indiciu vag despre principalele elemente ale acestuia.
Mai precis, creșterea produsului intern brut are loc atunci când se adaugă mai multă forță de muncă sau capital la procesul de producție sau când devenim mai buni în combinarea capitalului fizic și „uman”. Acesta din urmă este denumit „productivitate totală a factorilor” și aproximează rata schimbării tehnice.
PIB-ul a fost doar o măsură a activității economice, nu a bunăstării economice
Desigur, există multe lucruri complexe în jurul acestei configurații de bază, dar ideile principale sunt foarte vii în dezbaterea politică contemporană.
Într-un interviu pentru podcastul Freakonomics, cu luni înainte de moartea sa, profesorul Solow afirma că creșterea puternică a productivității observată în ultima sută de ani a fost esențială pentru creșterea salariilor reale și creșterea prosperității. În același timp, această dezvoltare remarcabilă a provocat efectele negative asupra climei pe care o vedem cu toții astăzi.
Prin urmare, cel mai important economist de creștere neoclasică din perioada postbelică a susținut o schimbare intelectuală și politică fundamentală – de la indici convenționali ai productivității și PIB, până la măsuri mai extinse ale dezvoltării economice și umane. PIB-ul a fost doar o măsură a activității economice, nu a bunăstării economice, afirma el.
Obligație morală
O abordare similară a fost fundamentală în conferințele Lionel Robbins din acest an, susținute de Nicholas Stern, identificând agenda de creștere pentru următoarele două până la trei decenii.
El a susținut că nu este posibil să separăm discuția economică de valorile morale și de modul în care ar trebui să organizăm societatea. Sunt împletite și avem obligația morală de a acționa, dacă dorim să creștem probabilitatea ca generațiile viitoare să aibă cel puțin același nivel de viață ca al nostru.
În perioada postbelică, spunea profesorul Stern, sistemul economic a avut mare succes în creșterea cantității de bunuri și servicii produse, dar a provocat și criza climatică.
Diferențele de venit au crescut rapid în interiorul țărilor, iar șansele de viață ale persoanelor mai tinere au devenit dependente de poziția părinților lor pe scara economică și socială.
Concentrarea enormă a bogăției nu era doar irațională din punct de vedere economic, ci și inacceptabilă din punct de vedere moral.
O ideologie naivă a pieței a inversat unele dintre îmbunătățirile sociale realizate în primele decenii de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Austeritatea a declanșat populismul
Austeritatea a declanșat populismul, iar sprijinul pentru partidele politice de extremă dreapta a crescut vertiginos. Încrederea în societate și în instituțiile fundamentale era amenințată.
Cu aceste provocări ecologice, politice și sociale, nu a fost suficient ca progresul să fie măsurat în termeni de PIB. Era nevoie de o abordare mai amplă, de preferință bazată pe cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Națiunilor Unite.
Având ca punct de referință aceste obiective, strategia de creștere ar trebui să presupună, potrivit lordului Stern, un rol mai activ al statului. Au fost multe eșecuri ale pieței, pe care guvernul le-a putut corecta astfel încât economia să funcționeze mai eficient.
Politica industrială ar putea fi o politică bună. Nu în ultimul rând, guvernul a trebuit să dea o direcție în ceea ce privește politica climatică și să orienteze economiile pe această cale.
Era nevoie urgent de mai multe investiții, nu în ultimul rând în tehnologia verde, dar și în creșterea incluzivă în general. Este doar o chestiune de câteva procente din PIB și costurile viitoare ar fi mult mai mari dacă s-ar renunța astăzi la acea investiție. Datoria de stimulare a creșterii a fost o datorie bună.
Capitalul „natural” și „social”, prioritar
În conformitate cu revizuirea din 2021 a economiei biodiversității pentru guvernul britanic, astfel de investiții vor crea cel mai mare randament economic și social dacă extindem definiția capitalului. Desigur, utilajele/cladirile si capitalul uman sunt primordiale, dar exista si alte tipuri de capital în bilanțul societăților noastre.
Cel mai important, acesta se referă la capitalul „natural” și „social”. Provocarea fundamentală pentru politică este să ne asigurăm că toate tipurile de capital se dezvoltă în direcția corectă.
Viitorul productivității ar trebui să se bazeze nu numai pe valori morale, ci și pe un rol mai activ al statului și pe o definiție mai largă, mai realistă și mai umană a capitalului productiv.
Abordare tehnocratică
Această perspectivă sistemică asupra productivității, schițată prin lentilele lui Solow, Stern și Dasgupta, a lipsit din discursul fostului premier italian, fost președinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, susținut la Bruxelles, pe16 aprilie. El a prezentat ideile care stau la baza raportului său despre „competitivitatea” Europei, comandat de șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
Punctul focal al lui Draghi a fost competitivitatea, nu productivitatea. Asta implică adoptarea unei abordări relative a dezvoltării economice a Europei, în primul rând, modul în care aceasta se compară cu cea a Statelor Unite și a Chinei.
Cu toate acestea, e greu de înțeles cum se va consolida poziția competitivă pe termen lung a întreprinderilor și societăților europene fără îmbunătățiri majore ale nivelului de productivitate.
Prin urmare, creșterea productivității este o condiție necesară pentru îmbunătățirea competitivității.
În această perspectivă restrânsă, Draghi avea dreptate spunând că statele UE s-au concentrat prea mult pe concurența între ele, nu pe costurile forței de muncă și austeritatea fiscală.
Acest lucru nu a făcut decât să reducă cererea internă, subminând în același timp modelul social european. De asemenea, e ușor de susținut afirmația sa, conform căreia o provocare majoră pentru UE este lipsa de coordonare, luarea eficientă a deciziilor și finanțarea adecvată. O uniune de țări independente – deși interdependente – nu poate beneficia pe deplin de dimensiunea colectivă.
Construcția UE, o provocare din ce în ce mai mare
Într-o lume geopolitică agitată, în care SUA și China aplică multe măsuri strategice de politică pentru a-și reduce vulnerabilitățile economice și sociale și pentru a-și îmbunătăți pozițiile competitive, construcția UE devine o provocare și mai mare.
Draghi a cerut nu mai puțin decât o redirecționare fundamentală a proiectului european, similar cu ceea ce realizaseră fondatorii Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în urmă cu 70 de ani.
Condițiile concurenței inegale și nevoia de autonomie strategică au necesitat noi soluții instituționale și politice la nivelul UE.
Sperăm că raportul lui Draghi, spre deosebire de discursul său din 16 aprilie, va conține câteva fragmente din gândirea oferită de Solow, Stern și Dasgupta. Soluția la provocarea pe termen lung a UE privind productivitatea nu este o abordare tehnocratică, bazată pe o economie învechită.
