Aceste taxe se situează mai sus cu aproximativ 10 puncte procentuale față de media europeană. Situație care se traduce într-o puternică descurajare a muncii cinstite și împinge deopotrivă pe angajați și angajatori să-și găsească refugiul în economia subterană. Mai precis, se muncește la negru.
Discursul politicienilor noștri este, evident, unul populist. Grija față de om se află în centrul preocupărilor acestora, ni se spune. De aceea, de-a lungul celor douăzeci de ani postdecembriști, legislația muncii a fost din ce în ce mai coafată în așa fel încât să fie pe placul angajaților și să-i protejeze împotriva „abuzurilor“ angajatorilor. Sindicatele au înghițit prăjitura oferită de guvernanți pe nemestecate și s-au lăudat în fața „clasei muncitoare“ cu minunatele drepturi obținute. Să fie însă legea muncii chiar așa de bună pentru angajați cum ne-am obișnuit să o credem? Nimic mai fals!
Există nenumărate studii științifice care dovedesc faptul că există o legătură directă între flexibilitatea pieței muncii și bunăstarea angajaților, tradusă prin beneficii diverse și rata redusă a șomajului. Pare paradoxal, dar nu este. Există o explicație foarte simplă. Cu cât e mai ușor de concediat un angajat, cu atât mai lejer devine și procesul de angajare al acestuia. Cu cât salariul minim garantat prin lege este mai mic, cu atât mai multe locuri de muncă vor fi disponibile. Așa-zisa protecție a angajatului funcționează, așadar, împotriva acestuia dacă există pentru angajatori constrângeri ce trec de un anumit nivel critic. Iar omul are de ales doar între două variante extreme. Fie un salariu cât de cât rezonabil „la plic“, în condițiile unei lipse totale de protecție socială, fie un salariu foarte mic, dar legal, obținut după un proces de angajare lung și anevoios. Cine este protejat, așadar, de actualul Cod al muncii? Doar leneșul, rău-voitorul sau incapabilul. Doar cel care oricum nu are nicio perspectivă în carieră și care, în fond, nu aduce niciun folos societății. Așa ajungem să-i sacrificăm pe cei buni protejându-i pe cei slabi, într-un total dispreț față de orice interes social.
Situația este clară. Niciunul dintre oamenii cu mintea la locul ei nu are vreo îndoială în ceea ce privește această situație. Și totuși, de ce absolut toate formațiunile politice care s-au perindat pe la putere (și au fost cam toate) au refuzat să pună între atele logica evident fracturată din Codul muncii? Poate că explicația se află în câteva adevăruri dezvăluite de Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal, într-o recentă ediție a emisiunii „2+1“. Impozitele pe marile suprafețe de pământ neexploatate, pe imobile, pe resursele naturale aflate în exploatare și altele asemenea, care-i vizează pe cei cu adevărat bogați, sunt extrem de mici în România. Atât de mici față de nivelul european, încât prin comparație îl fac până și pe premierul Boc să pară baschetbalist.
Claudiu Șerban este directorul general al Editurii Evenimentul și Capital

Te-ar putea interesa și: