Într-un proiect de tratat înmânat unui diplomat american din Moscova, guvernul rus a cerut oprirea formală a expansiunii NATO spre est, suspendarea permanentă a extinderii infrastructurii militare a alianței (cum ar fi noi baze și sisteme de armament) pe fostul teritoriu al URSS, sistarea asistenței militare occidentale pentru Ucraina și interzicerea rachetelor cu rază medie în Europa. Mesajul nici nu putea fi mai clar de atât: dacă aceste riscuri nu pot fi abordate diplomatic, Kremlinul va fi nevoit să apeleze la utilizarea forței armate, transmite Foreign Policy.

Rusia, hotărâtă să meargă mai departe

Aceste preocupări le erau deja familiare factorilor de decizie vestici, care de mulți ani răspund la ele afirmând că Moscova nu are drept de veto asupra deciziilor NATO și că nu are motive pentru a cere Occidentului să nu mai livreze armament Ucrainei. Până de curând Moscova a consimțit cu reticență la acești termeni. Acum însă pare hotărâtă să meargă mai departe, prin contra-măsuri, dacă nu va obține ce vrea.

Această hotărâre e reflectată de modul în care Rusia a propus un tratat cu SUA și un acord separat cu NATO. Tonul ambelor misive a fost răspicat. Vestul a primit doar o lună pentru a răspunde, fapt care a eliminat posibilitatea unor convorbiri prelungite și neconcludente. Și ambele proiecte au fost publicate aproape imediat după transmiterea lor, o manevră menită a împiedica Washingtonul să „scurgă” propunerea în presă și s-o răstălmăcească.

Dacă președintele rus Vladimir Putin acționează ca și cum el ar deține avantajul în această înfruntare, o face pentru că chiar e în avantaj. Conform serviciilor secrete americane, Rusia are la frontiera cu Ucraina aproape 100.000 de trupe și armament greu din belșug. SUA și alte state NATO au condamnat manevrele Rusiei, dar au afirmat concomitent că nu vor apăra Ucraina – care nu e membru NATO -, limitându-și amenințările la represalii prin sancțiuni.

Însă revendicările Moscovei constituie probabil o ofertă inițială, nu un ultimatum. În ciuda întregii insistențe pentru un tratat formal cu SUA, nu încape îndoială că guvernul rus înțelege că datorită polarizării și blocajului ratificarea oricărui tratat de către Senatul american va fi ca și imposibilă. Un acord executiv – un acord între două guverne, care nu necesită ratificare și, în consecință, nu are statut de lege – ar putea constitui prin urmare o alternativă mai realistă. E de asemenea probabil ca, în virtutea unui asemenea acord, și Rusia să își asume angajamente reciproce care să satisfacă unele preocupări americane, astfel încât să creeze ceea ce ea numește un „echilibru al intereselor”.

Mai precis, Kremlinul ar fi satisfăcut dacă SUA ar consimți la un moratoriu formal pe termen lung asupra extinderii NATO și la un angajament de a nu detașa rachete cu rază medie în Europa. Ar mai putea fi liniștită și de un acord separat Rusia-NATO care să restricționeze forțele și activitatea militară în regiunile de contact, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Rămâne firește deschisă întrebarea dacă administrația Biden e dispusă cu adevărat să negocieze serios cu Rusia. Opoziția față de orice fel de acord va fi puternică în SUA, dată fiind polarizarea politică internă și faptul că încheierea unui acord cu Putin va expune administrația Biden la acuzația că cedează în fața unui autocrat. Opoziția va fi puternică și în Europa, ai cărei lideri vor considera că negocierea unui acord între Washington și Moscova îi lasă pe o linie moartă.

Toate acestea sunt chestiuni serioase. Dar e esențial de remarcat că pe parcursul președinției lui Putin au existat patru valuri de extindere NATO, iar SUA s-au retras din tratatele care guvernează rachetele balistice, rachetele nucleare cu rază medie, respectiv zborurile de supraveghere neînarmate [Tratatul „Cer Deschis” – n.trad.]. Din perspectiva lui, Ucraina a rămas ultima redută. Putin e sprijinit de establishment-ul său militar și de securitate și, în ciuda faptului că populația rusă se teme de un război, el nu se confruntă cu vreo opoziție internă pe tema politicii externe. Și, cel mai important, el nu își permite să fie văzut jucând la cacealma. Biden a avut dreptate să nu respingă din capul locului revendicările Rusiei și să încline în schimb spre dialog.

Liniile roșii ale lui Putin

Există o asimetrie considerabilă în ce privește importanța pe care Vestul și Rusia i-o atribuie Ucrainei. E adevărat că Vestul i-a oferit Ucrainei perspectiva aderării la NATO în 2008, dar nu și o foaie de parcurs formală pentru aderare. După 2014 – când Rusia a anexat Crimeea de la Ucraina și a început să-i sprijine pe militanții rusofili din regiunea Donbas – a devenit dificil de văzut cum ar mai putea guvernul american să permită aderarea Ucrainei la NATO. În definitiv, în SUA nu poate exista un sprijin public prea mare pentru detașarea de trupe american pentru a lupta în Ucraina.

Washingtonul e împovărat de o promisiune făcută Kievului, despre care ambele părți sunt conștiente că e imposibil de îndeplinit. Rusia, din contră, tratează Ucraina ca pe un interes vital de securitate națională și și-a declarat disponibilitatea de a utiliza forța armată dacă acest interes i-ar fi amenințat. Această disponibilitate de a angaja trupele în luptă, precum și proximitatea geografică a Ucrainei, îi conferă Moscovei avantajul pe care-l are în detrimentul SUA și al aliaților lor.

Ceea ce nu înseamnă că o invazie a Rusiei în Ucraina e iminentă. În ciuda tendinței presei occidentale de a-l prezenta pe Putin drept nesăbuit, el este în realitate prudent și calculat, mai cu seamă când e vorba de utilizarea forței. Putin nu se teme de riscuri – o dovedesc operațiunile din Cecenia, Crimeea și Siria -, însă, în mintea lui, beneficiile trebuie să surclaseze costurile. El nu va invada Ucraina doar din simplul motiv că liderii ei sunt apropiați de Vest.

Efecte dincolo de Europa

Acestea fiind spuse, există totuși scenarii care pot determina Kremlinul să trimită trupe în Ucraina. Putin a declarat public în 2018 că orice tentativă a Ucrainei de a-și recupera teritoriile din Donbas prin forță va declanșa un răspuns militar. Există și un precedent istoric în acest sens: în 2008 Rusia a răspuns militar la un atac al Georgiei asupra republicii separatiste Osetia de Sud. O altă linie roșie a Rusiei este accederea Ucrainei în NATO sau amplasarea de către Occident de baze militare și sisteme de armament cu rază lungă de acțiune pe teritoriul ei. Putin nu va ceda niciodată în privința acestui punct. Totuși, nu există deocamdată aproape nici o susținere din partea SUA și altor membri NATO pentru aderarea Ucrainei la alianță. La începutul lui decembrie 2021 oficiali ai departamentului american de stat i-au transmis Ucrainei că e improbabil ca aderarea ei la NATO să fie aprobată în următorul deceniu.

Dacă NATO și-ar consolida forțele de pe teritoriul membrilor ei estici, acest lucru ar putea militariza și mai mult noua linie de demarcație din Europa care se întinde de-a lungul frontierelor vestice ale Rusiei și Belarusului. Rusia ar putea fi provocată să detașeze și mai multe rachete cu rază scurtă în Kaliningrad – enclava dintre Polonia și Lituania care reprezintă extremitatea vestică a țării.

O alianță militară și mai strânsă cu Belarus ar pune și mai multă presiune pe Ucraina. Moscova ar putea de asemenea să recunoască autoproclamatele „republici populare” Donețk și Luhansk și să le integreze într-o nouă entitate geopolitică împreună cu Rusia și Belarus.

Implicațiile geopolitice ale acestor evoluții pot produce efecte și dincolo de Europa. Pentru a contracara cele mai drastice sancțiuni economice și financiare occidentale, adoptate fie preventiv în anticiparea unei incursiuni rusești în Ucraina, fie ca o consecință a acesteia, Moscova ar putea avea nevoie de ajutorul Beijingului, supus și el unei presiuni tot mai mari de către SUA.

Președinții Putin și Xi Jinping discută deja mecanisme financiare menite a le proteja țările de sancțiunile americane. În acest caz, vizita lui Putin în China, la Jocurile Olimpice de Iarnă din februarie, s-ar putea dovedi a fi mai mult decât una de curtoazie. SUA ar putea vedea atunci actuala antantă sino-rusă transformându-se într-o alianță mai strânsă. Cooperarea economică, tehnologică, financiară și militară dintre cele două puteri s-ar ridica la un alt nivel.

Jocul învinuirilor

Amenințarea lui Putin de a recurge la forță e explicată de frustrarea pe care i-o provoacă blocajul procesului diplomatic. Eforturile Kremlinului de a-l ademeni pe președintele ucrainean Volodimir Zelenskii spre încheierea unui acord privind Donbasul – care cel puțin la finalul lui 2019 păreau promițătoare – au dat greș. Zelenskii, care a câștigat președinția printr-un vot covârșitor în favoarea programului său pacifist, este un conducător excepțional de inconsecvent. Decizia lui de a folosi drone înarmate în Donbas în 2021 a agravat tensiunile cu Moscova într-un moment în care Ucraina nu-și putea permite să-și provoace vecinul.

Și nu numai conducerea Ucrainei e văzută drept problematică la Moscova. Franța și Germania și-au ratat șansa de a obține o înțelegere diplomatică în contextul impasului dintre Rusia și Ucraina. Europenii, garanți ai acordurilor de la Minsk din 2014 și 2015, care ar fi trebuit să aducă pacea în regiune, n-au reușit să-i determine pe ucraineni să accepte un acord. Președintele german Frank-Walter Steinmeier, pe atunci ministru de externe, n-a reușit nici măcar să se deplaseze la Kiev pentru a accepta un compromis care ar fi permis organizarea de alegeri în Donbas.

În noiembrie rușii au mers într-atât de departe încât au publicat corespondența diplomatică privată dintre ministrul lor de externe, Serghei Lavrov, și omologii lui francez și german pentru a demonstra că puterile occidentale au adoptat integral poziția guvernului ucrainean.

Și chiar dacă în Vest toată lumea se concentrează pe acumularea de trupe rusești la granița cu Ucraina, acest lucru s-a petrecut în timp ce unele state NATO și-au extins activitățile militare la Marea Neagră și în Ucraina. Un distrugător britanic a navigat în iunie prin apele teritoriale ale Crimeii, teritoriu nerecunoscut de Londra ca fiind rus, provocându-i pe ruși să deschidă focul în direcția lui. Un bombardier strategic [capabil să poarte arme nucleare – n.trad.] american a zburat în noiembrie până la 13 mile de frontiera Rusiei în apropierea Mării Negre, înfuriindu-l pe Putin.

În timp ce tensiunile luau amploare, în Ucraina se revărsau consilieri militari, instructori, armament și muniție din Vest. Rușii suspectează de asemenea că un centru de instrucție construit de britanici în Ucraina este de fapt o bază militară străină. Putin insistă în mod special că detașarea în Ucraina de rachete americane care pot ajunge la Moscova în 5-7 minute nu poate fi și nici nu va fi tolerată.

Ce-l interesează cel mai mult

Din punctul de vedere al Rusiei, escaladarea riscurilor militare era inconfundabilă. Chiar dacă în discursurile și articolele sale Putin subliniază unitatea popoarelor rus și ucrainean, ceea ce-l interesează pe el cel mai mult este împiedicarea expansiunii NATO în Ucraina. Gândiți-vă numai la ce a declarat în martie 2014, după ce-și trimisese forțele în Crimeea în replică la răsturnarea președintelui ucrainean Viktor Ianukovici. „Pur și simplu nu-mi pot imagina că vom merge la Sevastopol pentru a vizita marinari NATO”, a spus el, referindu-se la faimoasa bază navală rusească din Crimeea. „Evident că cei mai mulți dintre ei sunt niște băieți minunați, dar ar fi mai bine ca ei să vină să ne viziteze pe noi, să fie musafirii noștri, iar nu invers.”

Acțiunile lui Putin sugerează că obiectivul lui real nu este să cucerească Ucraina și s-o anexeze Rusiei, ci să schimbe aranjamentul de securitate post-război rece din estul Europei. Acest aranjament a lăsat Rusia în postura de a fi cea care acceptă regulile, fără a avea prea mult de spus în materie de securitate europeană, care e centrată pe NATO. Dacă va reuși să țină NATO afară din Ucraina, Georgia și Moldova, și rachetele americane cu rază medie afară din Europa, el crede că atunci ar putea repara o parte din daunele suferite de securitatea Rusiei după terminarea războiului rece. Și nu e deloc o coincidență faptul că o asemenea reușită l-ar ajuta la alegerile din 2024, când Putin va candida pentru a fi reales.