Avem impozite directe mici, contribuţii ridicate, salariaţi puţini, productivitate scăzută şi sindicate care vor salarii ca în Vest, totul într-un sos de criză. Mai poate susţine economia românească numărul enorm de bugetari şi salariile lor minunate?

În fiecare zi auzim, la radio şi la televizor, sau citim în presa scrisă, despre cât de mari şi împovărătoare sunt impozitele din România. Fiecare înţelept care vorbeşte despre taxe are şi câte un exemplu din te miri ce ţară ca dovadă că impozitele din România sunt înrobitoare. Mai mult, vor da şi exemple despre ce deduceri se practică în acele ţări. Le-am sugerat unor astfel de observatori să propună sistemul fiscal al unei alte ţări cu care România ar trebui să facă schimb – dar un schimb integral! Niciunul n-a putut să-mi spună ce sistem fiscal ar trebui să copieze ţara noastră pentru a nu mai avea atâţia nemulţumiţi. Nu este perfect sistemul nos­tru, dar în mod cert este incomparabil mai relaxat decât în majoritatea ţărilor.

Însă dincolo de percepţii sau de păreri interesate, cifrele arată că avem printre cele mai mici impozite din Europa. Este vorba despre impozitele principale – pe venit, pe profit, pe dividende sau din chirii.

Că avem şi printre cele mai mici venituri bugetare, ca pondere în PIB, este o altă poveste. Pentru a avea o imagine şi mai exactă asupra sistemului fiscal din ţara noastră, trebuie să stăm de vorbă cu cetăţeni străini care au afaceri şi în ţara lor de origine, şi în România. Ei sunt cei mai calificaţi să facă o comparaţie, dar şi cei mai miraţi când aud văicărelile de aici referitoare la impozite. Pe lângă impozite mici, mai avem ceva: ramuri întregi în care nu se plătesc impozite sau acestea sunt simbolice, de exemplu, agricultura.

Unde avem într-adevăr niveluri ridicate este la capitolul contribuţii sociale: la fondul de pensii, de şomaj sau de sănătate. Însă când analizăm nivelul acestor contribuţii trebuie să raportăm numărul contribuabililor la acela al beneficiarilor. Adică vreo cinci milioane de salariaţi întreţin aproximativ 11 milioane de persoane care primesc, într-un fel sau altul, asistenţă de la stat, şi tot aceiaşi salariaţi contribuie pentru ca întreaga populaţie să aibă acces, practic, la asistenţa medicală gratuită.

Avem salariaţi puţini, în schimb avem şi cei mai tineri pensionari, ca vârstă medie efectivă de pensionare, din toată Europa. Acestea sunt cifrele, nu trebuie să supere pe nimeni, aceasta e situaţia care trebuie gestionată cu puţinii bani de la buget! Cu greu vom mai găsi ţări în care numărul salariaţilor să fie mai mic decât cel al pensionarilor.

Deci, rezumând, avem impozite di­recte mici, contribuţii ridicate, salariaţi puţini, productivitate scăzută şi sindicate care vor salarii ca în Vest, totul într-un sos de criză. Mai poate continua acest statu quo? Mai poate susţine economia românească numărul enorm de bugetari şi salariile lor minunate? Cum ar putea creşte mai repede veniturile la bugetul statului – prin creşterea productivităţii muncii, a numărului de salariaţi sau prin creşterea impozitelor?