Dupa timpurile de aur (1990-1995), cand puteai sa ceri cutare sau cutare album cu John Coltrane de la vanzatorii de muzica fara drepturi de autor, compact-discurile si casetele zise „originale” au ajuns la preturi prohibitive. Legea drepturilor de autor a golit tarabele de 95 la suta din titluri, fara a avea vreun efect notabil in domeniul combaterii pirateriei audio. Negustorii de casete si CD-uri fara drepturi s-au tras mai la caldurica, prin localurile boeme sau firmele care platesc binisor, fiindca barbosii, calculatoristii, managerii-adjuncti si domnisoarele inginer stiu sa aprecieze diferenta dintre Genesis cu si fara Peter Gabriel sau dintre A Cincea de Beethoven facuta de Karajan cu Filarmonica din Berlin si aceeasi, in versiunea cine stie carei orchestre de caini cu dirijor din Antarctica.
„Piratii” sunt de fapt fosti negustori de casete fara drepturi, hippies incaruntiti si eruditi in materie de Janis Joplin, The Who sau Colloseum. In beraria X, Y iti pune in fata un catalog de vreo treizeci de pagini frumos printate in Excel, continand una mie una suta douazeci de titluri de CD-uri si vinil-uri, multe adevarate raritati si toate disponibile in copie buna pe caseta, la pretul de 21.000 lei.
Cine nu vrea „pirat”-uri sa-si ia romani
Mai putin edificata decat subtirii consumatori de „pirat”-uri, pustimea satula de turcesti si de Fratii Peste a dat navala incotro a vazut cu ochii. Asa se face ca 1998 a fost anul muzicii romanesti, in materie de vanzari. Acestea au urcat de la cateva procente la un frumos 35 la suta din piata „legala” de casete, dupa estimarile Uniunii Producatorilor de Fonograme din Romania. 45.000 lei – suma cu care puteai sa-ti cumperi un Clapton slabut – „Pilgrim” – iti ajungea de fix trei casete cu Genius, 3rei Sud Est sau BUG Mafia. Lansarile de albume s-au facut, anul trecut, ca intotdeauna, sustinute de turnee, extenuante pentru adolescentii de pe scena; dintr-o intamplare nefericita, un pusti de la 2 MCM si-a pierdut chiar viata intr-un accident, la intoarcerea de la Constanta, in toamna. Lasand la o parte oboseala, treaba a mers bine si foarte bine pentru imberbii artisti. Majoritatea – mai putin rapper-ii – nu are mari pretentii in privinta muzicii pe care o face, dar se pare ca sinceritatea si/sau voia buna cu care importa modele occidentale – dance, deci muzica de dans, este numele curentului dominant la ora actuala – au convenit de minune „generatiei Pro”, cea satula de albastrul infinit, trenul galben fara cai, tangoul vesnic tanar si valsul nemuritor.
Producatori sau angrosisti de muzica
Sigla („label”-ul) unei case de discuri nu inseamna mare lucru pe piata romaneasca. Cu exceptia Electrecord, celelalte firme nu par a avea nici macar un studio de imprimari propriu. Situatia nu difera mult de Occident, unde numai „gigantii” au astfel de dotari. Insa, producatorii romani – cu cateva exceptii notabile – se marginesc sa multiplice casete, sa comande coperti („booklets”, „chilotei”) la tipografie si, in cazurile fericite, sa organizeze lansari. Compact-discurile se imprima in strainatate, fiindca cererea de pe piata romaneasca nu acopera nici macar a zecea parte din capacitatea unei linii „adevarate” de produs CD-uri, drept care nimeni n-a adus asa ceva in Romania. Debutul unei trupe sau al unui cantaret are loc pe caseta, dupa care, la al doilea album, firma comanda 100-500 de compact-discuri si isi face cruce, in speranta ca le va vinde pe toate si, poate, va suplimenta tirajul.
In unele cazuri, casa de discuri devine, pur si simplu, un angrosist de casete. Artistul vine la ea cu master-ul in buzunar, dupa ce, uneori, si-a facut inregistrarile pe speze proprii (cateva zeci de milioane) la un studio de felul Migas Real Compact, Cardinal sau Sfinx Experience. De multe ori, muzicianul – mai ales daca este tanar si „necomercial” – este trimis la plimbare, sa caute un mecena, un rege al conservelor, alifiilor sau detergentilor, cu indemnuri mobilizatoare de felul: „Uite, cutare sau cutare si-a gasit singur sponsor”.
Intra in scena
regele detergentilor
Drepturile de autor se ridica la sume care variaza intre 7 si 25 (in cazuri deosebite) la suta din costuri. Plata se face, astfel, in functie de numarul de copii vandute, ceea ce defavorizeaza net muzicienii, fiindca vanzarile se centralizeaza, evident, la producator, deci acesta poate „ajusta” cifrele. In general, o trupa incepe sa „promita” de pe la 3.000-4.000 de casete vandute; 7.000 de copii acopera si costurile studioului de inregistrari, iar 15.000 inseamna deja un „nume”, o campanie de promovare „frumusica” (lansare, concert gratuit, tiparire de afise, mape de presa etc.), plus tirajul „de incercare” pe compact-disc. Prea putine trupe ating, de la primul album asemenea tiraje, de unde necesitatea sponsorului, fara de care nu misca nimic in arta. Acesta isi va veadea logo-ul in presa, pe caseta, CD sau bannerele afisate pe scena, la concertul de lansare.
Producatorul isi asuma – de obicei, fara nici o acoperire – obligatia de a mediatiza sponsorul cu greu vanat. Titluri de felul „Concertul – TRUPA – FIRMA DE SaPUNURI” sau „NUMELE ALBUMULUI”, album prezentat de „PRODUCaTOR DE WHISKY” reprezinta exact incercari de a baga pe gatul ziaristilor – fara alte cheltuieli de reclama – numele sponsorului.
Simptomatic pentru intregul mecanism este faptul ca, pe la inceputul anului, bunul si blandul Mihai Constantinescu si-a lansat o caseta, „O lume minunata”, care are pe booklet doar „label”-ul unei firme de biscuiti, fara nici un fel de casa de discuri. In momentul in care nu face decat sa copieze – prost, uneori – master-ul si sa ceara sponsori, „producatorul” poate, evident, lipsi.
Cum se vinde un album „promitator”
Cel mai mare succes al primei parti a lui 1998 (cine auzise de Genius si 3rei Sud Est pe atunci?) a fost aparitia, la Intercont, a maxi-single-ului „Atat de singur” al celor doi metalisti convertiti la „romantic tunes”, Alin Oprea si Tavi Colen de la „Talisman”. „Atat de singur” s-a vandut, pana la sfarsitul anului, in aproximativ 200 de exemplare, ceea ce constituie un record sui generis, fiindca strategia de promovare nu a fost una iesita din comun: lansare, concerte, participare (premiata) la Mamaia, ceva difuzare pe posturile FM, semnale in presa scrisa, plus un „disc de platina” romanesc.
A urmat vara Genius-ului, a 3rei Sud-Est-ului, a Vamei Vechi si a Parlament-ului. La maaareee, la soaaareee, pustimea a avut chef seara de-un concert la Teatrul de Vara din Costinesti sau din Mamaia (organizator: de regula, Compania Marilor Spectacole). I-a vazut pe cei de mai sus, i-a placut si promotia a fost gata, cu alte cuvinte: caseta in buzunarul de la slipul Ginei din Bacau, iar banii, la producator. Pana aici, nimic surprinzator. Cine a avut bun-simt economic, un pic de „nas” in privinta artistilor care ar placea si s-a prins din mers cum stau lucrurile s-a umplut de bani.
Adrian Sarbu
da lovitura, ca de obicei
Vineri, 13 noiembrie 1998, ora 13.00, a fost insa pentru industria muzicala romaneasca o data istorica, cel putin in masura in care istoria se face cantand. Reteta succesului e limpede, in masura in care exista ingredientele: o melodie buna; un tramvai; un sponsor nonprofit – deci al carui nume „trece” de la sine in presa (Fundatia neguvernamentala pentru contraceptie PSI); o armata de prezervative indesate (cate unul) sub tipla discurilor si casetelor; concert, conferinta de presa si alte lucruri indispensabile, ca sarea in bucate; in fine, mult, mult ProTV pe deasupra. Asa a lansat Holograf „Supersonic”-ul, albumul acela cu „Ti-am dat un inel”, piesa pe care Bittman si compania deseneaza roti de tractor cu mainile, dupa care urmeaza Andreea Esca. Asocierea in cascada nu este intamplatoare, pentru ca in zilele lansarii, televiziunea lui Adrian Sarbu a inceput sa dea clipul la nesfarsit. Telespectatorul a scos, in cele din urma, din buzunar, 20.000 lei si a cumparat, in doua sau trei saptamani, atatea casete cate vanduse Talisman-ul in cateva luni bune, deci vreo suta cincizeci de mii. Strategia este cunoscuta in mediile publicitare, unde numele frumos si englezesc al fobiei de „Ti-am dat un inel” este „hard-selling”. In orice caz, la un asemenea tiraj se poate vorbi de profituri, si nu de supravietuire, mici targuieli cu sponsorii sau vendete cu ziaristii neascultatori. Totul a culminat cu Gala „Ballantine’s” – exemplul elementar in care nu poti aminti evenimentul fara sa amintesti sponsorul – si cu scandalul aferent din presa – „Vedetele Pro s-au premiat intre ele”. Bittman si Holograf au luat nu mai putin de trei distinctii, in timp ce Iris, Timpuri Noi sau Sarmalele Reci au ramas, pur si simplu, pe din afara, fiindca albumele lor erau aparute cam de multisor sau la alta casa de discuri, deci nu trebuia promovate.r
In cele din urma, insisi artizanii campaniei au fost luati prin surprindere de succes. Mediapro Music (casa de discuri a lui Adrian Sarbu) concesionase dreptul de a copia caseta altor producatori, dar si acestia au intrat in criza de banda, capacitati etc. In cele din urma, inclusiv prezervativele oferite gratis de PHARE – prin Fundatia PSI – s-au terminat, astfel incat falsul n-a mai putut fi deosebit de caseta originala, cel putin nu inaintea auditiei.r
Pierderile au fost, in ultima instanta, virtuale si nu prea mari. Premiile Ballantine’s (a doua mentiune, inevitabila, a unei marci comerciale care n-a platit un sfant pentru asa ceva, in pagina de fata) aruncasera, la Polivalenta, si o bomba cu efect (un pic) intarziat, pe-atunci-viitorul hit al Loredanei Groza si al celor de la BUG Mafia, „Lumea e a mea”. Idolii ghiftuiti cu hamburgeri ai Pantelimonului au lasat-o mai moale cu bagatul si cu scosul, pentru ca, in climatul astfel rarefiat, cantareata sa se poata „ridica la cer”, la indemnurile in doi peri ale lui Mr. Juice, Daddy Caddy si Uzzi: „Zi-le, Loredano!”r
Ulterior, s-au gasit si alte solutii pentru scos bani. Sarmalele Reci au fost puse pe lista de asteptare, cu clipul „Telefonul nu mai suna”. Albumul lor, „Rapirea din Serai”, care trebuia lansat in decembrie, a trebuit lansat de Valentine’s Day, in februarie, apoi de 1 martie curent. Au mai fost anuntate datele de 23 martie si 1 aprilie.r
Dar, intre timp, BUG Mafia a avut primul megaconcert, de fapt, un simplu concert la Polivalenta, „mega”- doar prin comparatie cu balurile de boboci si prin promovarea pe ProTV. El s-a intitulat insa „Concertul Rebel” si rebeliunea lui consta in aceea ca BUG si organizatorii, Mediavision (o alta firma a lui Adrian Sarbu), au fost sustinuti financiar de R.J. Reynolds, care, cu acest prilej, si-a lansat marca de tigari Rebel, rascolitoare pentru subconstientul, cel putin, unui batran fumator de Amiral.r
Combinatia nu a avut decat o categorie de perdanti: publicul BUG Mafia, aproape in intregime pustime sub 18 ani, care n-a avut voie sa intre in sala din cauza reglementarilor care interzic sa se faca reclama la tutun minorilor. Situatia ar fi putut sa-i deranjeze pe cei de la BUG, dar, desi au fost intrebati „negru pe alb” (vine vorba) ce se-ntampla cu fanii lor ramasi pe afara, artistii au raspuns sec: „Din moment ce s-a ajuns aici (la sponsorizarea de Rebel), reiese ca am fost de acord”.r
Situatia e ciudata, dar ar fi putut fi grava, daca sambata, 13 martie, la concert, s-ar fi lasat si cu capete sparte. Asa insa BUG Mafia poate si ea sa ramana in istoria muzicii romanesti ca trupa care a sponsorizat lansarea tigarilor Rebel, la fel cum Holograf („Supersonic”) e formatia care s-a vandut la pachet cu prezervativele Love Plus ale Fundatiei PSI.r
Nu poti, totusi, muri r
de foame pe scenar
Loredana Groza poate sa nu placa fanilor Skunk Anansie, Kate Bush sau Tori Amos. Multe mai bune ca ea nu se gasesc, totusi, in Romania, iar colaborarea cu BUG Mafia ar fi ramas prin presa momentului ca o simpla excentricitate sau ca o tentativa laudabila de a iesi din granitele din ce in ce mai putin ofertantului pop-rock romanesc. Cantareata are la activ zece ani de cariera, ceea ce inseamna, sub orice forma, munca din greu. La fel, Holograf este una din primele trei-patru trupe din Romania, ca activitate si cota. In ultima instanta, „numele mari” ale industriei muzicale romanesti sunt angrenate in mecanisme de piata care pot sa le strice imaginea numai si numai fiindca acestea sunt singurele care functioneaza. Situatie in care valoarea artistica aproape ca nu mai intra in discutie – orice-ar insemna asta, iar criticii muzicali care se mai intereseaza de pop, rock sau hip-hop isi pot lua linistiti un concediu de cativa ani. tr
r
Onorariile trupelor romanestir
In jargonul artistilor si al organizatorilor de concerte, cuvantul folosit pentru onorariu este tristul „gaj”, eufemism Onorariile trupelor rom