Războiul împotriva corupției a fost început de ceva vreme, pușcăriile s-au umplut cu victime și se prefigurează pierderi de proporții în rândul celor care, ajunși la putere, au cedat tentației naturale de a-și folosi poziția politică pentru a acorda favoruri și a se umple de bani – la schimb. Tocmai fiindcă puterea corupe – deci prin natura statului corupția este inevitabilă – unii dintre noi nu se iluzionează cu ideea că războiul se va sfârși cu vreo mare victorie morală. Că prin aceasta vom clădi o societate de oameni cinstiți.

E suficient să vedem cine a inițiat acest război și, învățând din practica internațională, să tragem concluzia că și acesta – ca oricare alt război dus de politicieni –se poate sfârși tot în paguba cetățeanului, lăsând moștenire o grămadă de frustrări și răfuieli, clădind noi birocrații, fără ca, în esență, calitatea guvernării să se schimbe. Iar calitatea guvernării nu se va schimba nu doar din cauză că ofensiva împotriva corupției este ea însăși politizată, ci și pentru că nu adună voturi astfel încât să determine o schimbare politică majoră. De ce nu strânge anticorupția voturi? Deoarece această idee – România curată, hai să-i spunem – nu se pupă cu vreun filon al mentalității colective. Pe scurt, românii nu sar din pat atunci când vine vorba să-i pedepsească pe corupți. Oamenii sunt sensibili la valori precum cinstea și corectitudinea, dar purtarea multora e descrisă excelent de dictonul: „Furați voi, dar mai lăsați-ne și nouă!“, care a devenit filosofie de viață în ultimul secol. Dezideratul multor români nu este să intre toți corupții la închisoare, ci să poată ciupi toată lumea câte ceva. Să le dea măcar și lor câte ceva, ca să ajungă la toată lumea – deh, prostul obicei al așteptatului la coadă pe timpul comunismului nu se pierde așa ușor.

Așadar, e o problemă de mentalitate. De ce am ajuns în acest hal? În principal din cauza elitelor, mai bine zis a falselor elite care au condus țara în ultimul secol. Există un alt proverb: „Peștele de la cap se împute“. Și încă unul: „Stăpânul învață sluga puturoasă“. „Stăpânul“, adică autoritățile, persoanele pe care poporul le-a urmat și le-a ascultat au lăsat moștenire acest comportament vicios. L-au imprimat tuturor. Ei au furat cât au putut, iar oamenii de rând au învățat că a fura e singura șansă de… a te descurca. În mod firesc, unii politicieni protestează atunci când aud că clasa politică e vinovată pentru toate relele: „Bine-bine, dar clasa politică nu este o parte din societate, a picat cumva din lună?“ Nu, nu a picat din lună. Clasa politică a fost formată, de-a lungul timpului, de cele mai precare caractere, de cele mai înguste minți. Cum avertiza odată Hayek, „cei mai răi ajung în vârf“. De ce? Pentru că un mecanism de triere adecvată a elitelor nu a funcționat.

Putem duce discuția mai departe, dar nu risc aici decât să vă ofer un singur pont… economic. Țara asta este atât de bogată încât se se poate fura foarte mult și, totuși, nimeni nu va sfârși fără nimic. La o adică, nimeni nu moare de foame în România, spre deosebire de ce s-ar putea întâmpla în Japonia sau Iordania. „Blestemul resurselor“ funcționează din plin. Deci redistribuția avuției poate merge la turații înalte, fiindcă șansele de a da naștere unei revoluții, unei reacții adverse, sunt foarte mici. „Mămăliga nu explodează“. Statul, acest „bandit staționar“, te poate exploata foarte mult dar tot vei găsi resurse să trăiești. În altă parte, în alte țări, populația ar fi părăsit de multe meleaguri frecventate de atât de mulți hoți – și tocmai de aceea putem suspecta că guvernele din țările fără resurse au avut grijă să o lase mai moale.

 

Bogdan Glăvan,

profesor de economie, autorul blogului www.logec.ro

Te-ar putea interesa și: