si regional. Romania a pornit cu un cert avantaj in aceasta cursa reformista, fiind singura tara, cu exceptia Ungariei, care dispunea deja de o organizare pe judete si nu era, prin urmare, nevoita sa inceapa reconstructia administrativa de la nivelul localitatilor. In ciuda acestui fapt, astazi, la capatul unui deceniu de balbaieli, de strategii inutile si de legi aplicate fragmentar, ne situam mai curand in coada plutonului. Administratia locala se afla, practic, in aceeasi dependenta financiara si decizionala fata de Guvern, iar temeliile celui de-al treilea nivel de organizare teritoriala, cel regional, abia daca au fost puse, iar asta numai pentru ca altfel nu era posibil sa primim o portie insemnata din fondurile comunitare nerambursabile. Ingineriile carora le-au fost sortite ingrijorator de multe asemenea finantari spun foarte mult despre motivatiile si mecanismele care guverneaza nivelul regional. Dincolo de o serie destul de restransa de standarde, principii si recomandari, diversitatea nationala a formulelor europene de administratie locala se supune unei unice, dar exigente reguli: cheltuirea eficienta a resurselor, cu un maximum de beneficii pentru contribuabili.Ceea ce reprezinta diferenta specifica a sistemului romanesc in materie are slabe sanse sa devina izvor de sugestii pentru alte tari de pe continent, in afara cazului in care este utilizata drept contraexemplu. Vocatia noastra pentru subsoluri de clasamente si recorduri negative nu se dezminte nici in acest domeniu. Cota de doar 6,3% din produsul intern brut pentru cheltuielile administratiei locale arata ca primariile noastre nu sunt inzestrate decat cu jumatate din ceea ce primesc, in termeni comparabili, autoritatile locale din Ungaria, Polonia ori Cehia. La polul opus se afla tarile scandinave, precum Danemarca, unde municipalitatile administreaza resurse echivaland cu o treime din PIB. si mai trista este situatia investitiilor puse in opera de primarii nostri, acestea cumuland numai 0,7% din PIB, adica o cota de trei-patru ori mai mica decat in cazul tarilor central-europene deja mentionate. Reteta subfinantarii administratiei locale din Romania este alcatuita din doze bine cantarite ale catorva ingrediente de baza. Astfel, veniturile se formeaza, in proportie de 89%, ceea ce constituie un record european absolut, din fondurile cedate de guvern, pe baza unui algoritm consacrat de lege, dupa colectarea impozitului pe venit si a taxei pe valoarea adaugata. Dimpotriva, finantarile de la centru pentru diverse proiecte locale nu cumuleaza mai mult de 1% din venituri. Spre comparatie, guvernele de la Budapesta si Varsovia contribuie cu venituri fiscale reprezentand doar 28%, in vreme ce subsidiile ajung la 46% si respectiv 57%. Aparent, aici ar trebui trecuta o bila alba in contul Palatului Victoria, care lasa o aproape totala libertate de decizie autoritatilor locale in administrarea resurselor. Aparent, pentru ca lipsa controlului guvernamental nu este deloc mai buna decat un control excesiv, iar formarea unor clanuri locale, care nu pot fi dezradacinate nici cu PNA, isi gaseste aici o buna explicatie. Aparent, si pentru ca bugetele locale sunt grevate, in proportie de peste o treime, de sarcina finantarii scolilor, fapt care se soldeaza cu doua efecte perverse: invatamantul nu reuseste sa treaca pragul critic al unei inzestrari decente, iar toate celelalte capitole resimt presiunea uriasa a acestei eterne, insolubile probleme. Asa de pilda, asistenta sanitara ocupa doar 0,5% in bugetele locale. Ce-i drept, situatia complicata a finantelor locale nu impiedica alocarea a aproape un sfert din buget pentru constructia de locuinte, care nu se prea vad, si a unei sesimi pentru ajutoare sociale, care devin o veritabila mana cereasca in vremuri de campanie electorala. Nu in ultimul rand, modul de formare a veniturilor face din administratia locala o victima perpetua a mecanismului birocratic datorita caruia fondurile se deblocheaza, fatalmente, tardiv si incomplet. Cea mai simpla solutie, verificata in tarile vest-europene si deja aplicata in cele mai reformiste state din zona noastra, consta in introducerea unei taxe suplimentare asupra profitului sau cifrei de afaceri, care este colectata direct de primarii. Experienta europeana arata ca primariile sunt cu atat mai dependente de Guvern cu cat este mai slaba abilitatea lor de utiliza resurse proprii si resurse alternative de finantare. De aceea, statuarea impozitului local pe venit, alaturi de dezvoltarea capacitatii proprii de a oferi servicii ca resursa suplimentara, constituie formula autonomiei financiare locale si a veritabilei descentralizari, de departe mai vizibile in tarile recent integrate in UE decat in Romania.