M-am numărat printre susţinătorii acordurilor cu FMI, în special de la debutul crizei economice din 2007 – 2008. Pe atunci, premier era Emil Boc şi părea că omul avea nevoie de un partener care să-l ajute în luarea unor decizii grele, cu cost politic devastator. Nu m-am îndoit (sau măcar nu prea des) de bunele intenţii ale fostului premier. Am fost ajutat şi de informaţii din interiorul cercului său relativ apropiat, conform cărora lui Boc chiar îi păsa de efectele pe care acţiunile sale le vor avea asupra românilor. Şi totuşi, se putea simţi o problemă legată de puţina competenţă în probleme economice. Iar asta intuiam că va putea fi rolul Fondului: furnizor de soluţii realiste, gândite de creiere limpezi de tehnocraţi neimplicaţi. Românii au plătit preţul restabilirii echilibrului macroeconomic al unei ţări al cărei PIB s-a prăbușit, înghiţind găluşca creşterii TVA şi a scăderilor de salarii. Un preţ prea mare? Fără îndoială! Dar nu asta a fost problema cea mare, ci faptul că, după stabilizarea macroeconomică, reformele au fost doar mimate sau au lipsit cu desăvârşire. Privatizări ratate, management privat doar prin excepţie, investiţii în infrastructură ioc! Asta e tot ceea ce a urmat. Iar noul status quo al TVA-ului a devenit un status, chiar şi acum, la mai bine de un an după ce PDL-ul cel rău a dispărut de la guvernare. În tot acest timp, FMI i-a zâmbit frumos pacientului România, în timp ce-şi număra bănişorii veniţi din dobânzi. Scuzele guvernanţilor pentru neîndeplinirile din calendarul de reformă au fost acceptate cu mărinimie, iar economia reală a rămas de cinci ani gripată. Mai rău, politicieni de toate culorile au făcut din Fond un ţap ispăşitor al greutăţilor de pe umerii poporului.
Această lipsă de asumare a eşecului pe care îl simte orice om, dar pe care nu-l recunoaşte oficial nimeni, mă face să cred că a sosit momentul să ne desprindem de un FMI care nu-şi mai găseşte nici măcar justificări de natură financiară (costurile de împrumut ale României au crescut pe timpul ultimului acord în loc să scadă), nemaipunând la socoteală lipsa unei viziuni care să conducă la bunăstarea populaţiei. Cred că e momentul ca Guvernul, în frunte cu şeful acestuia, să-şi asume decizii şi consecinţe. Trebuie să înaintăm spre o lume în care cei ce răspund – cu victorii sau cu înfrângeri – să aibă nume şi prenume. În loc de asta, avem parte de mişcări tectonice subterane care duc exact în direcţia opusă: un Parlament atotputernic, dar lipsit de orice responsabilitate individuală a componenţilor săi şi un guvern care plânge de frica FMI pe la televizor, în loc să ia decizii curajoase şi să schimbe sensul de înaintare a instituţiei falimentare numite România. Fiindcă asta s-ar întâmpla cu orice firmă cu rezultatele economice actuale ale ţării noastre: ar da faliment!
Claudiu ŞERBAN este director editorial al Editura Evenimentul şi Capital
