Noua strategie de achiziție de bonduri aplicată de BCE le-a dat liderilor continentului un nou răgaz, mai lung, speră ei, decât până acum. Pentru economiile periferice, au fost identificate două remedii: pe de o parte, austeritatea, necesară pentru a ține sub control finanțele publice. Pe de alta, reformele structurale, menite să impulsioneze creșterea.
În spatele titulaturii de „reformă structurală“ se pot ascunde diverse măsuri. Cum ar fi deschiderea piețelor, în vederea încurajării competitivității (Italia, de pildă, își relaxează sistemul altădată rigid de brevetare din domeniul farmaceutic). Sau flexibilizarea pieței muncii (Spania încearcă să șteargă diferențele dintre condițiile preferențiale de care se bucură angajații cu contract permanent față de cei cu contracte temporare). Măsuri mult mai puțin controversate decât cele de austeritate. Și totuși, reprezintă ele soluția optimă în aceste vremuri extrem de dificile?
De la lansarea uniunii monetare, în 1999, statele sud-europene au devenit tot mai necompetitive, din cauza creșterii nejustificate a costurilor cu forța de muncă, mai ales comparativ cu cele din statele nordice și, în speță, din Germania. Pe termen lung, pentru ca această regiune să mai poată spera într-o însănătoșire, are nevoie de ameliorarea productivității și de piețe ale muncii funcționale. Incapabile să apeleze la varianta deprecierii monedei, în raport cu vecinii din zona euro, sunt forțate să opteze pentru cea mai incomodă soluție – tăierea cheltuielilor publice. De altfel, reformele structurale pot da rezultate la nivelul întregii zone euro. FMI estimează că producția din această regiune ar putea crește cu 4,5% în următorii cinci ani prin eliminarea a doar 50% din diferențele dintre sistemele de asigurări sociale și piețele muncii de aici și cele considerate de OCDE „exemple de bună practică“ la nivel global.
4,5% este o pondere imensă, mai ales ținând cont de concepția împământenită conform căreia reformele dau roade după mult timp de la implementare. În final, orice schimbare reprezintă o întrerupere, angajații și companiile deopotrivă având nevoie de timp pentru a se obișnui cu noile cutume și practici. În anii ’80, Margaret Thatcher a venit și a revoluționat o piață a muncii schizoidă, dominată de sindicate; chiar și așa, în timpul recesiunii de la începutul anilor ’90, șomajul depășea 10%. Abia în anii de după, caracterizați de creștere economică și un val puternic de angajări, s-au văzut efectele scăderii influenței sindicale și ale salarizării în funcție de performanțe. În general, politicienii se feresc să mute munții din loc exact din cauza perioadelor îndelungate de care este nevoie pentru a culege roadele reformelor.
Prima recoltă, peste cinci ani
OCDE a studiat reformele structurale implementate în 30 de state bogate de-a lungul ultimilor 30 de ani dinainte de declanșarea crizei. În raportul rezultat, analiștii au pus accentul pe revoluțiile de pe piața muncii și din comerț, precum și pe reformele fiscale – în primul rând, reducerea ponderii impozitului pe venit în totalul veniturilor din taxe. Și au arătat că urmările unei reforme masive se văd în circa cinci ani; totuși, câteva măsuri pot avea efecte mai rapide. 
Reducerea indemnizațiilor de șomaj, de exemplu, îi face pe oameni să-și caute de lucru mai cu sârg. De obicei, scăderea acestor beneficii duce la scăderea șomajului cu un procent în cinci ani, 20% din efecte fiind deja vizibile după primul an. Intervenții pozitive pot avea loc și în privința piețelor „duale“ ale muncii, devenite o problemă reală în sudul Europei. Așa cum stau lucrurile acum, de fiecare dată când se confruntă cu scăderi masive ale comenzilor, companiile apelează la înlăturarea angajaților temporari; în schimb, adesea, această măsură este dublată de creșterea salariilor pentru angajații permanenți, din cauza presiunii sindicatelor. OCDE arată că inițiativele anterioare de reducere a protecției de care se bucură personalul permanent au dus la o scădere rapidă a șomajului (în schimb, dacă patronii continuă să „lovească“ în salariații temporari, șomajul are tendința de a crește pe termen lung).
În final, studiul OCDE concluzionează că reformele structurale sunt cât se poate de necesare, iar guvernele n-ar trebui să întârzie în aplicarea lor. Cu o precizare importantă: starea economiei poate influența puternic impactul lor pe termen scurt. Iar atunci când economia este în recesiune, schimbările radicale de pe piața muncii duc mai degrabă la creșterea șomajului decât la scăderea lui. Reducerea indemnizațiilor poate determina oamenii să-și caute de lucru mai cu spor, însă dacă pe piață nu există poziții libere, singurul rezultat va fi sărăcirea șomerilor. La fel și cu diminuarea protecției angajaților permanenți, care poate ușura mult sarcina companiilor care vor să scape de personalul excedentar.
Cu alte cuvinte, poate că reformele structurale au nevoie, la rândul lor, de o restucturare. În primul rând, dacă economia este deja în chingi, așa cum se întâmplă în sudul Europei, autoritățile ar trebui să se concentreze asupra impulsionării mediului de afaceri și serviciilor, mai puțin sensibile la fluctuațiile economiei decât piața muncii și, la rândul lor, potențiale surse de joburi. În al doilea rând, cum reformele din mediul de business sunt menite, în general, să încurajeze intrarea unor noi investitori, iar aceștia au nevoie de lichidități, este vital ca băncile să relanseze creditarea.
Nu în ultimul rând, dacă guvernele decid totuși să continue cu implementarea reformelor la scară largă, ar face bine să le lase să respire, renunțând, o vreme, la măsurile de austeritate.

Free exchange este comentariul pe piețe financiare al revistei  britanice The Economist.