Acumularea de capital, spun socialiștii, este împotriva naturii umane și scoate ce e mai rău din omul modern. „Capitalistule!“ a devenit o înjurătură la ordinea zilei într-o lume tot mai populată de „săraci“ și „proletari“ mânați ca oile în luptă de politicieni la „revoluție“, politicieni care de fapt îi doresc cât mai dependenți de „tătucul“ grijuliu. Companiile multinaționale, purtătoarele stindardului capitalului globalizat, nu sunt nici ele iertate.

De unde această ură împotriva capitalului și a celor care îl acumulează? Răspunsul este foarte simplu: cel care acumulează capital face saltul din poziția de „sclavul“ politicianului în poziția de „stăpâni de sclavi“. Investitorii, antreprenorii, deținătorii de active (pământuri, case, mașini) devin independenți (economic, financiar, social) și au pretenții rafinate de la politicieni. Capitaliștii încep să sesizeze mai bine natura statului, agresiunea din spatele fiscalității sau inconsistența asistenței sociale promovată de acesta la adăpostul unor concepte lipsite de consistență cum ar fi „solidaritatea socială“ sau „interesul național“.

În România ponderea cheltuielilor cu salariile în PIB este de doar 32.2% față de 47.4% în UE (28). Este clar o diferență ce nu poate scăpa vederii cu ușurință. Diferența ar fi alte venituri decât salariile: dividende, profitul net al afacerilor care este reinvestit, dobânzi, chirii, rente, drepturi de autor etc., în total circa 68% din PIB în cazul României. De aici o concluzie simplistă și pripită:capitalul este mai bine remunerat decât munca.
De ce nu este corect să asumăm, plecând de la aceste cifre, că avem un capital mai bine remunerat decât munca? Aș (re)începe discuția de la faptul că nu există nicăieri o rețetă optimă legată de cât să fie ponderea veniturilor din salarii în total PIB. Intuiția și logica ne-ar spune că, atunci când ponderea veniturilor salariale în PIB, avem de a face fie cu salarii mici, fie cu sectoare de activitate mai puțin intensive în muncă și mai intensive în bunuri de capital. Faptul că, în anumite sectoare, vorbim de o pondere a cheltuielilor salariale redusă în total venituri nu înseamnă neapărat că salariile sunt reduse și capitalistul pleacă cu mai mulți bani acasă prin comparație cu angajații săi ci poate însemna și că vorbim de procese de producție automatizate (intense în bunuri de capital) care lucrează cu un număr foarte restrâns de angajați. Un calcul de acest tip este inutil, mai ales pe cifre agregate: în anumite sectoare poate fi o problemă de salarii mici în alte sectoare poate fi o problemă de automatizare a proceselor de producție.

 

Citiţi mai mult pe www.cristianpaun.finantare.ro

Cristian Păun, 

profesor de Economie