Primul trimestru este cea mai fericită perioadă din an pentru stat. Abia dacă apucasem să scot bradul din casă, că deja mi-a sosit „Decizia de impunere“ pentru plata impozitului anual. Statul vrea banii, şi încă repede. „De taxe şi de moarte nu scapă nimeni“, este afirmaţia pe care mi-o tot repet în minte în această perioadă a anului, când trebuie să trec, ca orice vierme plătitor de taxe, pe la ghişeul statului ca să dau Cezarului ce e al Cezarului. Problema nu ar fi asta, ci faptul că, odată ajuns la ghişeu, ei, angajaţii statului, te tratează nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe un vierme.
O figură acrită care te priveşte cu sila unui stăpân ce tocmai a fost deranjat de sclav. O voce care îţi spune cu dispreţ că impozitul nu se plăteşte la ghişeul numărul 2, ci trebuie mai întâi să treci pe la ghişeul numărul 3, ca să iei „nota de plată“, pentru ca apoi să mergi la ghişeul 5, ca să plăteşti efectiv, iar apoi la ghişeul 8, ca să dai chitanţa pentru a te înregistra în baza de date. Cu toţii am trecut prin situaţii de genul acesta. Plimbaţi de la un ghişeu la altul, trataţi cu dispreţ, pentru ei nu suntem altceva decât nişte viermi. Nişte viermi plătitori de taxe şi nimic mai mult.
Am încercat, la un moment dat, să înţeleg tipul acesta de atitudine plină de dispreţ amestecat cu dezinteres. S-a spus mereu că lucrul cu oamenii este cel mai stresant. În momentul în care ai zeci sau chiar sute de persoane care vin zilnic cu tot felul de probleme şi care se aşteaptă să le rezolvi, în mod sigur nu poţi să-ți păstrezi entuziasmul şi, de cele mai multe ori, nici calmul. E de înţeles. În mod sigur, jobul de funcţionar public la ghişeu este unul stresant. Câteodată, mă gândesc că, dacă aş fi în situaţia lor, probabil aş muri cu zile sau aş înnebuni. Nu are nimeni pretenţia să te primească bugetarul cu braţele pline de lanţuri de flori ca în Hawaii, dar, e cale lungă până la modul incalificabil în care eşti tratat odată ajuns la ghişeul statului, fie el al Poştei, al vreunei Direcţii de taxe şi impozite, Direcţii de înmatriculări sau al vreunui Birou pentru Evidenţa Populaţiei sau Paşapoarte.
E trist. E trist că, din cauza faptului că eşti tratat ca un vierme, ai ajuns să te bucuri din toată inima când ai scăpat de acolo. E trist că ai ajuns să fii tratat ca un nimic pe banii tăi, de oameni pe care-i plăteşti din munca ta. În altă ordine de idei, modul umilitor în care eşti tratat acolo, în faţa ghişeului, este în sine un motiv suficient să-ţi faci într-o zi bagajele şi să pleci dintr-o ţară în care angajatul statului nu are în vocabular cuvinte precum „demnitate“ sau „cetăţean european“. Vom şti că România începe să se îndrepte într-o direcţie bună când vom înceta să ne mai simţim ca nişte viermi.
Valentin Vioreanu,
Editor Capital
CITIȚI POVESTEA UNUI ALT ROMÂN DUȘMĂNIT DE STAT
