Benny Zilberman, un bucureștean care a devenit reper în Vama Veche
Vama Veche are propriile legende, iar acestea nu sunt mereu pe scenă. Printre corturi, rulote și terase, unii oameni devin repere doar prin prezență. Așa a fost perceput Benny Zilberman, omul care a reușit să rămână în memoria comunității fără să caute atenția. Bucureștean la origine, el era descris de vamaioți ca „una dintre figurile Vămii”.
Cei care l-au văzut pe plajă îl recunoșteau ușor. Avea un pas calm, ca și cum timpul se oprea, un caftan lejer și un câine în lesă. Prezența lui dădea un aer familiar locului, ca și cum făcea parte din decorul fix al verilor. Ani la rând, el a ocupat aceeași zonă a stațiunii, devenind un fel de reper tăcut.
Pentru mulți, imaginea lui nu era despre spectacole sau evenimente. Era despre constanță și discreție, despre felul în care se așeza la o masă și privea marea fără grabă. Tocmai lipsa ostentației l-a făcut remarcat și apreciat de cei care i-au intersectat drumul.
Întâlniri și amintiri dintr-un colț de Vamă
Scriitorul și jurnalistul Pavel Lucescu a rememorat întâlnirile rare cu Benny Zilberman.
„Ne cunoșteam din vedere, cred că ne-am și salutat odată”, scrie el, evocând zona de rulote din spatele Stufului.
Acolo, printre verdeață și poteci umbrite, Benny își avea locul rezervat în fiecare vară. Parcul era o lume mică, cu câteva rulote închiriate de turiști, dar una îi aparținea mereu.
Pavel povestește că el închiria ce găsea, dar Benny avea spațiul său, reînnoit an de an de la proprietarii ardeleni. Această rutină l-a transformat într-un fel de „locuitor permanent” al stațiunii, chiar dacă doar pe timpul sezonului estival.
Diminețile aduceau momente de intersectare la cafeaua de la Stuf. Pavel își amintește imaginea devenită emblematică: caftanul larg, câinele care-l urma, gesturile liniștite. Nu erau prieteni apropiați, dar fiecare salut întărea sentimentul că Benny făcea parte dintr-o lume așezată, diferită de agitația turiștilor.
Pentru cei care l-au cunoscut, vestea morții a venit ca un gol adânc, o pierdere simțită nu doar ca dispariția unui om, ci ca stingerea unei părți din spiritul Vămii.
Liviu Mihaiu a transmis un mesaj emoționant: „Ultimul vamaiot autentic și militant zilier de peste 30 de ani a murit in Vama pe care a iubit-o cel mai mult din lume. E incă la rulote unde a fost casa lui cea mai iubită. RIP Benny Vama Veche Zilberman. Iahve să te ierte!”.
Mesajul Anei Barton surprinde nu doar omul, ci și locul care l-a definit pe Benny Zilberman
Scriitoarea Ana Barton a completat portretul printr-o amintire personală, vorbind despre felul unic în care Benny privea oamenii:
„E una dintre ultimele lui fotografii. Din locușorul lui și numai al lui. De unde vedea el marea. Asta a fost privirea lui Benny Vama Veche Zilberman, cea care ne cuprindea pe toți cei care l-am cunoscut, pe toți cei cărora, doar din trei cuvinte și o fluturare de mînă, Benny ne dădea bucurie, speranță și ne mai dăruia el un fel de a ne rușina de grijile noastre, chit că el așa un cuvînt greu nici nu pronunța.
Rămas-bun, Benny, îți mulțumesc pentru povești, pentru bunătate, pentru rîsul tău molipsitor, pentru felul diafan cu care ai trecut prin lume. Ne vom reîntîlni dincolo, fii sigur că tot la mare, unde altundeva? Ziceai că mai ai să-mi spui multe despre galeriile de artă, știi tu. Și mai știi și că eu nu uit. Domnul să legene sufletul tău bun. 🤍”— Ana Barton.
Aceste cuvinte surprind nu doar omul, ci și locul care l-a definit. Colțul de Vamă cu vedere la mare, fotografia simplă, privirea blândă – toate au devenit parte dintr-un tablou colectiv al amintirilor.
Benny Zilberman a fost un martor care a dat identitate Vămii
Vama Veche și-a construit imaginea prin consecvența oamenilor care revin. Nu doar artiștii de pe scenă contează, ci și acei martori care dau identitate locului. Benny Zilberman a fost unul dintre ei. An după an, a locuit în același spațiu, a purtat același caftan, a făcut aceleași drumuri spre mare.
Parcul de rulote din spatele Stufului era mai mult decât un loc de cazare. Pentru Benny și cei ca el, era un sat provizoriu, un punct de întâlnire și stabilitate într-o stațiune schimbătoare. În fiecare vară, aceeași parcelă, aceeași masă și aceleași ritualuri creau sentimentul unei continuități.
Poate tocmai această discreție a fost forța lui. Nu a încercat să fie în centrul atenției, dar oamenii îl recunoșteau și îl salutau. Outfitul, câinele, privirea calmă au devenit simboluri ale unui alt ritm de viață. Într-un loc unde schimbarea este permanentă, Benny Zilberman a rămas un reper fix, un martor al verilor care trec.
