Euforia ce a urmat anunțului BCE privind intervenția în agitatele piețe de bonduri din zona euro – ceea ce unii diplomați au numit „cireașa de pe tortul“ lui Mario Draghi – nu putea dura la nesfârșit. Totuși, parcă nimeni nu se aștepta să dispară chiar atât de repede.

Protestele antiausteritate organizate în Spania și Grecia, incertitudinea privind acordarea sau neacordarea pachetelor de asistență financiară celor două țări, reînvierea secesionismului catalan, retragerea previzibilă a lui Mario Monti din fruntea guvernului italian, obstacolele din calea creării unei uniuni bancare credibile și previziunile întunecate asupra economiei europene sunt elemente care, combinate, au năruit speranțele celor care încă mai mizau pe ieșirea zonei euro din chingile crizei. Acum am revenit în banal: dobânzile obligațiunilor spaniole și italiene au explodat, iar bursele europene s-au prăbușit. Temerile ce puseseră stăpânire pe zona euro de-a lungul verii au fost aplanate o vreme de decizia BCE de a achiziționa cantități practic nelimitate de obligațiuni pe termen scurt emise de țări vulnerabile, cum sunt Spania și Italia. Condiția primirii acestui ajutor era acceptarea unui acord de asistență financiară din fondurile de salvare a zonei euro, care, așa cum se știe, vine la pachet cu un program extern de monitorizare a reformelor.

Spania a ezitat să primească mâna întinsă de BCE, pe de o parte din mândrie națională, pe de alta, pentru că știe cât de sătulă este Germania să mai injecteze bani în economiile periferice. În spatele laudelor publice adresate de oficialii europeni guvernului lui Mariano Rajoy, premierul este totuși hulit pentru incapacitatea de a gestiona criza pe ansamblu, dar și pentru modificările aduse succesiv sumelor necesare pentru recapitalizarea sistemului bancar. 

Criza politică, condamnarea Spaniei

În momentul publicării acestei ediții a The Economist, domnul Rajoy se pregătea să prezinte bugetul pe 2013, să anunțe un nou set de reforme, precum și rezultatele unei estimări detaliate a nevoilor de recapitalizare a sistemului bancar. Toate au fost întocmite sub coordonarea oficialilor europeni, care îi dau, astfel, domnului Rajoy libertatea să garanteze populației că nu vor mai exista alte pretenții din partea instituțiilor internaționale pe lângă cele anunțate acum de cabinetul său. Strategia nu ar fi fost rea, dacă nu s-ar fi suprapus cu protestele violente antiausteritate de pe străzile Madridului și cu răbufnirile naționaliste din Catalonia. Tentativele domnului Rajoy de a controla cheltuielile regiunilor autonome spaniole l-au determinat pe președintele catalan, Artur Mas, să convoace alegeri anticipate pe 25 noiembrie. Domnul Mas a dat de înțeles că, în curând, va fi organizat un referendum la care catalanii să se pronunțe asupra independenței provinciei, ceea ce ar duce la izbucnirea unei crize constituționale ample, care se poate dovedi chiar mai gravă decât cea economică.

Dacă imaginea domnului Rajoy în Europa este pentru moment destul de șifonată, premierul grec Antonis Samaras a primit câteva puncte la acest capitol. Cât timp era în opoziție, liderul conservatorilor era detestat pentru obstacolele puse în calea măsurilor de austeritate. De la alegerile din iunie și până acum, însă, sacrificiile pe care le face în direcția disciplinei fiscale și a reformării statului nu încetează să-i impresioneze pe omologii săi din zona euro. Chiar și așa, este greu de crezut că încercarea sa de a obține un răgaz de doi ani pentru reducerea deficitului bugetar îi va convinge pe creditori să-i mai acorde un nou împrumut, practic, al treilea pachet de asistență financiară.  

Domnul Samaras este prins între pretențiile instituțiilor internaționale de a opera noi reduceri ale cheltuielilor bugetare și furia mulțimilor din stradă. În 26 septembrie, ziua grevei generale din Atena, poliția a tras cu gaze lacrimogene în protestatarii care aruncau cu cocktailuri Molotov, în timp ce zeci de mii de manifestanți scandau în fața parlamentului „Afară cu UE și FMI!“. Oficialii europeni cred că totul depinde acum de abilitatea Greciei de a peria statisticile economice într-atât cât să convingă FMI să declare că datoria sa colosală este „sustenabilă“. De cealaltă parte, reprezentanții Fondului au discuții bilaterale informale cu statele din zona euro privind o eventuală ștergere parțială a datoriilor elene. Inițiativă imposibilă, însă, înainte de alegerile generale din Germania, de anul viitor.

Italia, la rândul său, este cuprinsă de nervozitate după ce premierul tehnocrat Mario Monti a declarat că vrea să se retragă din funcție după alegerile din primăvara următoare. Într-un interviu acordat CNN, domnul Monti spunea că „mi se pare esențial ca scena politică italiană să se anime din nou, sper eu, pe un fond crescut de responsabilitate și maturitate“. Ținând cont însă de mediul politic de la Roma și de reformele majore care trebuie implementate în viitorul apropiat, exigențele sale par nerealiste.

Încrederea în viitorul monedei unice este știrbită și de atitudinea Germaniei și a altor state-creditor, care par să dea înapoi de la angajamentele luate la summitul din iunie, de a crea o nouă instituție de supervizare a sistemului bancar care să recapitalizeze direct băncile cu probleme din țări ca Spania și Italia, dintr-un fond de salvare comun. Germania, alături de Olanda și de Finlanda, pretinde acum ca recapitalizarea directă să se aplice doar asupra activelor performante ale băncilor. În cuvintele lui Karl Whelan, economist irlandez experimentat, „Germania le urează Spaniei și Irlandei prăbușire plăcută“.