Alexandru Balaci, puntea dintre cultura română și literatura italiană
La 109 ani de la naștere, îl redescoperim pe eruditul care a transformat limba italiană într-un spațiu de întâlnire între civilizații. Pe 12 iunie 1916 se năștea, în satul Aurora din județul Mehedinți, Alexandru Balaci, cel care avea să devină una dintre cele mai pregnante figuri ale filologiei românești și o autoritate de prim rang în studiul literaturii italiene.
Viața sa a fost o demonstrație elocventă de rigoare, pasiune intelectuală și fidelitate față de vocația umanistă, calități care, în peisajul cultural de astăzi, devin din ce în ce mai rare.
Format în spiritul interbelic, Balaci și-a început parcursul publicistic în 1932, odată cu debutul în revista liceului craiovean „Înmuguriri”, iar în 1934 absolvea cursurile liceale, urmând apoi Literele la București. În 1938, finaliza studiile universitare cu o specializare în limba și literatura italiană, iar în 1943 își susținea teza de doctorat cu lucrarea „Giovanni Pascoli în neoclasicismul italian”. O carieră solidă, care nu a cunoscut abateri de la traiectoria excelenței.
Profesor, cercetător, diplomat cultural
După război, în 1946, Balaci a început cariera universitară, parcurgând etapele conferențiar, profesor, șef de catedră, în cadrul Institutului de Limbi și Literaturi Străine, apoi în Universitatea București, unde a fost și prorector între 1962 și 1969.
În paralel cu activitatea academică, a jucat un rol cheie în reconfigurarea peisajului editorial și cultural din România: redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1952–1959), vicepreședinte al Consiliului de Stat pentru Literatură și Artă (1965–1969), director al Academia di Romania de la Roma (1969–1973) și redactor-șef al revistei Viața românească (1986–1990). Toate aceste funcții nu au fost ocupate formal, ci asumate ca forme de acțiune intelectuală, ca platforme pentru articularea unui discurs umanist coerent și de adâncime.
O operă cu vocație formativă
Opera sa este vastă și profundă, acoperind cercetarea, critica literară, exegeza și biografia culturală. A publicat „Studii italiene” în patru volume (1958–1964), „Orientarea prozei contemporane italiene” (1962), „Contribuții la o exegeză dantescă” (1965), „Studii despre Dante” (1965), precum și „Jurnal italian” (1973) și „Itinerare paralele”, lucrări în care literatura devine și meditație asupra identității europene.
Cu o acribie rară, Alexandru Balaci a scris monografii dedicate unor coloși ai culturii italiene: „Dante Alighieri” (1966), „Niccolò Machiavelli” (1969), „Lodovico Ariosto, contemporanul nostru” (1974), „Ugo Foscolo” (1978), „Torquato Tasso” (1982), „Luigi Pirandello” (1986), „Vittorio Alfieri” (1989) și multe altele. Aceste lucrări nu sunt simple portrete biografice, ci incursiuni dense în episteme, curente și sensibilități ale epocii.
În același timp, a contribuit la redactarea unor importante lucrări de sinteză, între care „Istoria literaturii italiene” (în trei volume) și diverse dicționare de italiană – instrumente de bază pentru mai multe generații de studenți și cercetători.
Recompense și recunoașteri internaționale
Pe 3 februarie 1965, Alexandru Balaci devenea membru corespondent al Academiei Române, iar la 8 noiembrie 1994 era ales membru titular. Activitatea sa a fost recunoscută și peste hotare: a fost distins cu Premiul „Tor Margana” (1971), „Etna Taormina” (1974), „Circe Sabaudia” (1983), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986), precum și cu titlul de Comandor al Ordinului „Merito della Repubblica Italiana”, o onoare rar conferită cercetătorilor străini.
A trecut la cele veșnice pe 7 martie 2002, la București. În urma sa rămâne nu doar o bibliografie de referință, ci și imaginea unui intelectual de formație clasică, pentru care adevărul cultural și disciplina spiritului erau imperative, nu simple enunțuri.
