A trecut Moșul și pe la judecătorul de la Supremă. Marele anunț a fost făcut. Bătrânul cu toiag n-a sesizat pe mimica magistrului nicio remușcare, ci doar o deplină satisfacție, spun sursele știrii. A muncit un an. A executat victimele. Și-a meritat starea de bine, impusă de sistem. Așa descriu stakeholderii. Adică împricinații.

Mai bine informații ca mine susțin că niciun fior sau vreun suspin nu i-au perturbat excepționala stare de bine, după trimiterea tânărului avocat Robert Roșu, la zdup.  Poate că nici n-a avut timp de reflecții. Asaltul felicitărilor nu i-au dat pace.

Nu știu de ce pe fericitul posesor al simbriei de „judecător la Înaltă” unii îl compară cu Vișinescu, torționarul elitei politice românești din interbelic.

Pe Vișinescu l-am ochit în sala pașilor pierduți. Avea priviri de fiară turbată. Mâinile îi tremurau. Ochii-i de șarpe sticleau. Totuși, a avut o șansă, înainte de a-și mărturisi vinile în fața lui Dumnezeu. Pe o stradă a Bucureștilor de după 1989, victima sa, căruia apropiații i-au spus Seniorul, s-a apropiat de el și i-a spus că-l iartă. Era Corneliu Coposu.

Președintele completului pe de trei, care a judecat dosarul “Ferma Băneasa,” se spune că e mai crud și mai neiertător. Că dă sentințe necruțătoare. Că are o față satisfăcută, atunci când le-o dă, vorbind în termeni golănești, și că seamănă cu un călău de pe vremea lui Lăpușneanu.

Nici nu cunosc personajul de azi. Dar îmi pot imagina careul de ași în care se învârte. Memoria cash a internetului spune că a fost mult timp șef la camera de citire a dosarelor venite de la Securitate. Pe timpul stăreției Binomului, miruia zilnic vreo 200 de neînchinați cu sentințe “de ascultare,” anticamera Beciului Domnesc. Ce se isprăvea pe urmă, doar celulele pot ști și groparii din multiplele cimitire cu mormintele arșilor între coloanele sistemului.

Ziua magistrului, la fel ca-n Borges, i-a fost plină de urări de la cătane, la generali. Așa se zice prin părțile moi ale justiției.

În părțile tari, se bombăne pe la colțuri că sarmalele au stat țepene în gâtlejurile avocaților. Că furculițele au luat forme de furci și că se așteaptă ce-i mai rău, în anul care vine.

În zadar avocații lui Robert Roșu au cerut verificarea distribuirii aleatorii a dosarului “Ferma Băneasa” de către softișii de la Înaltă. Cică se fac verificări. Nu-și scot corbii ochii, fi-ți pe pace!

Dacă știm ceva, e că anul 2021 se va remarca, în lipsa performanțelor economice, prin punerea justiției neînchinate pe coji de nucă. Așa e scris.

Stelian Ion nu e decât o tristă figură a Apocalipsei.

Dar cu cine seamănă personajul, m-a întrebat Moș Crăciun?

Românii, antrenați să cânte în corul “corupției ucide,” vor aplauda până la loc comanda. Asta e o certitudine a lucrului făcut deja.

Demult ne-am întrebat cine e personajul principal din povestea “Justiției, în țara măgarilor,” scrisă în urmă cu ceva ani de Marian Nazat. Avocatul a recunoscut cu prilejul condamnării lui Roșu, că tot Călăul de la Înalta Curte l-a inspirat, atunci când a făcut publice dialogurile din sala pașilor pierduți, în care “președintele, nu judecătorul” punea la punct victima, cu avocați deopotrivă.

Președintele Completului negru execută, nu se joacă

Ca un devorator de cărți, mi-am imaginat cruzimea personajului – descris în letopisețele rânduielilor de azi și de mâine, cu magistrați în lesă și avocați sifonari – ca pe cea a călăului lui Constantin Brâncoveanu care a înfipt sulița în capul decapitat deja, pentru a arăta mulțimii trofeul.

Dintr-o altă perspectivă, poate fi asemuit nevinovatului Valentin, victimă a războiului civil din Spania, personajul atât de urmărit de polițiștii din întâmplarea livrească “Labirintul spiritelor” a strălucitului mânuitor de cuvine Zafon. Acesta umbla cu o jumătate de mască de porțelan. Și-a pierdut mandibula în timpul războiului.

Sigur că mai aproape de istorisirile regățene sunt poveștile lui Lăpușneanu, domnitorul ce și-a încălcat jurămintele făcute domniței Ruxandra că nu va mai popii mulți boieri. Dar nu s-a astâmpărat. Înjunghia de plăcere.

Cine e păpușarul?

Dar ce legături au cruzimile feudale cu cele ale personajului, îndreptățit să împartă dreptatea la Înalta Curte?

Niciuna. Atunci era cu sângele la vedere. Acum e cu mănuși de catifea. Păpușarul e nevăzut, ca-n mărturiile lui Constantin Teașcă, antrenorul.

Mai un pic și personajul iese la pensie. Poate că într-o bună zi își va întâlni și el Seniorul, pentru a-l izbăvi de răul purtat în conștiință. Spre o dreaptă eliberare sau liberare, înainte de Justiția divină.

Se spune că și sinucigașul poate fi iertat, chiar și după o secundă de căință. Nu el e legea. Doar satârul legii. Poate pleda oricând nevinovat. Vinovații continuă să fie în lumea paralelă, a mânuitorilor de mânuțe prin piețe și a compozitorilor de cântece revoluționare “scăpăm țara de hoți / să-i punem pe-ai noștri moț”, arată România Liberă.