La instalarea în funcția de comisar pentru Piața unică și Servicii, în urmă cu doi ani, Michel Barnier, fost ministru de externe al Franței, promitea că „fiecare piață financiară, fiecare activitate sau produs financiar“ vor fi supuse unui proces amplu de reglementare, astfel încât oamenii de rând să nu mai fie nevoiți vreodată să achite notele de plată ale abuzurilor de pe aceste piețe. De atunci, stafful lui a scos legi pe bandă rulantă, în timp ce domnul Barnier se străduiește ca, până la finalul lui 2014, să smulgă acordul tuturor membrilor G20 pentru măsurile sale. Până atunci, în laptopul comisarului se află un tabel cu stadiul celor circa 20 de propuneri legislative pe care le-a înaintat până acum: e o plăcere să vezi cum se schimbă de la culoarea verde (pe punctul de a fi publicate) la portocaliu (în negociere) și, în final, mov (adoptate).
Pe cât e de banală ideea acestui tabel, pe atât e de relevantă pentru diferențele de concepție dintre Europa și SUA asupra sistemelor de reglementare. Legea Dodd-Frank, adoptată peste Ocean, enunță o serie de principii de bază aplicabile la nivelul întregii economii și încurajează detalierea lor de către agențiile guvernamentale. În schimb, legislația UE este extrem de minuțioasă, expunând regulile pentru fiecare sector în parte.
O altă diferență de viziune este dată de actualul context, în care criza financiară a devenit de fapt o criză a datoriilor europene, ceea ce face ca procesul legislativ de la Bruxelles să fie bruiat de haosul de pe continent. „Ce se încearcă acum este stabilizarea situației actuale. Abia apoi vor fi luate măsuri propriu-zise, care să împiedice repetarea acestui coșmar“, spune Nicolas Véron, analist în cadrul unui think-tank de la Bruxelles, Bruegel. În ciuda criticilor la care a fost supus actul Dodd-Frank, domnul Véron e de părere că legislația americană e mult mai bună decât cea europeană. Normele UE, adoptate etapizat – probabil că nici nu se putea altfel, ținând cont de structura fragmentată a Uniunii – sunt mult mai puțin coerente. În plus, e posibil ca, din cauza crizei, legiuitorii să piardă din vedere adevăratele priorități. Motiv pentru care, față de americani, UE e mai preocupată de agențiile de rating și de bonusurile bancherilor.
În timp ce temerile privind instabilitatea sistemului bancar întârzie implementarea cerințelor Basel III privind rezervele de capital, comisia amână în continuare lansarea unui mecanism de management al crizei pe piețele bancare. Dacă ar exista mijloacele prin care băncile fragile să fie consolidate, iar cele falimentare, dizolvate, s-ar rezolva în sfârșit problema interdependenței dintre băncile slabe și obligațiunile suverane pierzătoare. Și totuși, oficialii comisiei se tem că o dezbatere serioasă asupra gestionării eșecurilor bancare ar provoca nervozitate în piețe.
Pe de altă parte, unele dintre deciziile UE se datorează calculelor politice – așa se explică, de pildă, adoptarea accelerată a legilor ce reglementează fondurile de investiții și tranzacțiile în lipsă, legi care nu contribuie cu nimic la soluționarea crizei. În toate aceste privințe, Marea Britanie, centrul financiar al Europei, face adesea notă discordantă față de restul colegilor de Uniune, motiv pentru care s-a și ajuns la izolarea sa, la summitul din decembrie. Instaurarea taxei pe tranzacțiile financiare va duce, probabil, la o ruptură definitivă.
Capital este partenerul exclusiv în România al publicației The Economist