Eventualul eşec al acordului cu FMI, în lipsa votului pentru legea bugetului, a salarizării şi a pensiilor, este un motiv cât se poate de rezonabil. Din păcate, nici preşedintele însuşi nu este un fidel al discursului raţional, de prea multe ori lăsându-se pradă unui optimism economic suspect şi angajându-se alături de tagma politică într-o frenezie a promisiunilor.
De câte ori România ajunge aproape de punctul de implozie din cauza derapajelor şi autoiluzionărilor, şeful statului vrea reîntronarea discernământului, a echilibrului. Enunţurile sale sunt corecte. Dar la fel de corecte erau şi când le spuneau economiştii fără a fi ascultaţi. Acum, preşedintele foloseşte o tactică veche: vrea să-şi impună voinţa în politica economică după ce a refuzat sine die negocierile. Puterea şi opoziţia deopotrivă riscă să devină infame pentru că, neacceptând condiţiile, subminează interesul naţional. Această atitudine seamănă confuzie. Cine să mai creadă că acesta e cu adevărat interesul naţional şi că acordul cu FMI este atât important?
Oscilând între discursul ocrotitor pentru poporul necăjit şi discursul raţional despre economie, preşedintele recurge la arta înşelătoriei. Atâta timp cât declaraţiile sale, ca şi ale celorlaţi actori politici, sunt adesea falsificări ale realităţii menite să consoleze populaţia dezorientată şi speriată, este puţin probabil ca recursul la moderaţie să aibă un alt efect decât indignarea. Ceea ce face preşedintele, ca şi liderii de partide, este în fişa postului de politician. E ceea ce aşteaptă oamenii de la ei: compătimire şi protecţie, însufleţire şi speranţă, proiecţia unei realităţi aşa cum şi-ar dori-o. Fraze care storc lacrimi sau aplauze. Emoţie! Când realitatea este crudă, iar explicaţiile sunt triste şi austere, cei care vor simpatie trebuie să di­simuleze. Şi totuşi, democraţia es­te regimul raţiunii, iar oamenii sunt chemaţi să participe la ea cu min­tea şi cât mai puţin cu pasiune şi fervoare.
Iată de ce preşedintele ar trebui nu numai să instituie, ci şi să respecte standarde. În lipsa acestora, exploatarea emoţionalului se întoarce până la urmă împotriva interesului naţional, iar politicile economice, oricât de serioase şi sănătoase, ajung de neînţeles. O iminentă prăbuşire în iraţional, în barbarism, o deraiere de la progres.

Te-ar putea interesa și: