Cum putem denumi situaţia economică actuală? Este o criză, o sumă de crize sau depresie economică? Care sunt rădăcinile şi cât de adânci în istorie sunt ele? Care sunt soluţiile viabile? Pentru a găsi răspunsuri la aceste de întrebări am stat de vorbă cu deputatul Varujan Pambuccian pentru primul dintr-o serie de INTERVIURI CAPITAL.RO cu specialişti care oferă explicaţii de profunzime legate de criza economică.

Cunoscut pentru activitatea sa legată de industria IT&C (fiind membru al Comisiei pentru Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor din cadrul camerei inferioare a Parlamentului), pentru faptul că este reprezentantul minorităţii armene din România şi – de ignoranţi – pentru faptul că are acelaşi prenume ca liberalul Varujan Vosganian, Pambuccian îşi prezintă concepţiile sale asupra evenimentelor economice la care suntem martori. În timp ce mulţi caută justificări în trecutul apropiat şi cred că această criza nu va mai dura mult, el vede mai în profunzime, identificând rădăcinile acestei depresii economice în prima parte a secolului trecut.

capital.ro: Domnule Pambuccian, această criză este un început sau un sfârşit?

Varujan Pambuccian: Este foarte greu să te uiţi în globul de cristal şi să spui că este un final. Bănuiesc că este finalul unei perioade de intervenţionism masiv al statului în economie, care a debutat imediat după sfărşitul Marii Depresii din 1929-1933. S-au derulat acţiuni oarecum similare peste tot în ţările în care chiar s-au luat măsuri de ieşire din Marea Depresie. Dacă ne uităm puţin, „New Deal”-ul lui Roosevelt are asemănări cu ce s-a întâmplat în Marea Britanie în aceeaşi perioadă, în Germania lui Hitler (deci iată, fără diferenţă de tip de organizare politică), Italia şi alte ţări.

Adică statul a intervenit masiv în economie prin comenzi foarte mari de stat. De multe ori, absolut nejustificate. Pe de altă parte, tot în perioada aceea s-au luat măsuri care au schimbat foarte mult sistemul monetar al vremii. Genul acesta de socialism politic combinat cu cel monetar stau la baza situaţiei în care se găseşte lumea astăzi. Cred că s-a pornit atunci. Socialismul în viteza a cincea pe care l-am trăit noi s-a sfârşit pentru că sistemul era unul extrem de nenatural. La fel socialismul acesta în viteza întâi se sfârşeşte acum. Este adevărat, altfel, mai lent. Dar se sfârşeşte pentru că sistemul este unul nenatural. Adică neconform cu lucruri fundamental general umane, care nu au legătură cu nicio epocă, cu niciun context şi care sunt un dat aproape biologic al speciei noastre.

Totul se învârte în jurul banului

C: De ce tocmai acum?

VP: Să vedem ce s-a întâmplat cu banii, lucrul care este aparent cauza primordială a situaţiei de acum şi apoi să vedem ce s-a întâmplat cu intervenţionismul masiv al statului în economie, cele două lucruri pe care eu le cred a fi cauzele situaţiei în care ne găsim acum.

Banul a fost, încă de la apariţia lui, un mijloc foarte uşor de schimb, care avea câteva caracteristici. Era uşor de cărat, recunoscut ca un mijloc de schimb important, era acceptat, divizibil. Cu aceste caracteristici, moneda s-a întâlnit în toată istoria. Fie că era o scoică, aşa cum au folosit chinezii, fie că era vorba de greutăţi de diverse metale marcate. De altfel,denumirile monedelor de astăzi de la asta vin. Lira sterlină înseamnă „one sterling pound”, adică o livră de argint. Dolarul înseamnă un taler de argint. Toate denumirile astea reflectă legătura puternică pe care moneda a avut-o în trecut cu un bun tangibil, suficient de rar, uşor de cărat, recunoscut ca o marfă uşor tranzacţionabilă şi divizibil.

C: Şi purtător de valoare…

VP: Purtător de valoare prin asta a fost, prin recunoaşterea unanimă. Dacă eu eram producător de lemn şi vroiam să schimb lemnul acela pe pantofi, trebuia să găsesc pe cineva care vroia lemn şi producea pantofi. Atunci poate găseam pe unul care vroia lemn şi producea găini şi pantofarul vroia găini în schimbul pantofilor. Devenea foarte complex şirul acesta de trocuri. Prin apariţia monedei, şirul acesta de trocuri a fost scurtat foarte mult prin tranzacţii marfă contra monedă, monedă contra marfă.

Esenţa banului nu s-a schimbat în niciun fel. Multă lume spune acum că realitatea e mult mai complexă decât a fost atunci. Am auzit remărci cum că lumea nu mai poate să fie cea care a fost gândită de Adam Smith pentru că acum tranzacţiile sunt mult mai complexe. Nu are nicio legătură cu complexitatea. Totul este legat strict de câteva axiome fundamentale din care poţi deduce teoreme extrem de complexe sau lucruri simple. Dar axiomele sunt tot alea. Oamenii au depistat cu mult timp înainte care sunt axiomele sistemului economic. Este un sistem axiomatic ca geometria şi ca multe lucruri pe lumea asta.

Condiţiile de bază ale capitalismului

C: Daţi câteva exemple despre ce înseamnă capitalism 100%.

VP: O trăsătură fundamentală a capitalismului american timpuriu, dar care s-a păstrat până în ziua de azi este respectul total asupra proprietăţii şi în special asupra proprietăţii intelectuale. Faptul că SUA s-au dezvoltat atât de repede se datorează într-o mare măsură biroului de patente şi a modului în care patentarea a fost gândită în SUA. Adică faptului că un om care avea o idee avea dreptul să facă bani din acea idee fără ca ideea să fie furată de altcineva cu mai multă putere economică. Era protejată ideea, nu doar puterea economică la care a ajuns cineva la un moment dat.

Acest lucru a permis unui mare număr de americani să prospere şi dau aici exemple celebre: Edison este un nume celebru, Graham Bell… Sunt foarte multe nume în istoria tehnică a SUA care au făcut bani. În Europa, lucrul acesta s-a întâmplat în mult mai mică măsură. Un exemplu simplu. Momentul în care telefonul mobil a fost descoperit, era la 10 ani după descoperirea lui Bell. Lumea nu ştie lucrul acesta, a fost descoperit de către un mare profesor, David Hughes, în Marea Britanie. Omul vroia să dovedească faptul existenţa undelor electromagnetice. Lucrul acesta fusese dovedit de Maxwell şi el vroia să arate practic. A făcut un dispozitiv care seamănă al naibii de tare cu un telefon mobil de acum, avea toate caracteristicile unui telefon mobil de acum, inclusiv un bloc radio şi un sistem de sincronizare cu un ceas mecanic, era ceva foarte tare. Este acum la muzeul din Southampton, telefonul mobil al lui Hughes poate fi văzut şi pe net. Omul s-a dus la Academia Regală Britanică să arate că undele electromagnetice există, după ce bătuse străzile Londrei vorbind de la telefonul lui la un telefon din casă. Acolo, secretar era George Stokes, care i-a zis că este un fenomen de inducţie magnetică, nu are nicio treabă cu dovadă că există unde. Bietul profesor a plecat foarte trist acasă şi ideea a murit. Dacă Hughes ar fi avut această idee în SUA, nu s-ar fi dus la Academia Americană şi ar fi făcut un telefon mobil, l-ar fi vândut şi l-ar fi patentat şi ar fi existat cu mult timp înainte de 1973 când a fost redescoperit.

Vorbim de un fel de a trata proprietatea intelectuală versus o chestie pe care europenii o tot au, glorie, onoare, cuvinte din astea care nu au reverberaţie practică. Una dintre trăsăturile fundamentale ale capitalismului american este aşadar respectarea proprietăţii de orice fel, inclusiv a celei intelectuale.

O altă caracteristică este fixarea oricărei valori prin tranzacţii libere pe o piaţă liberă. Fără intervenţionism, fără reglementare de orice fel. Este un lucru pe care lumea l-a pierdut.

Soluţia monedelor private

VP: Revenind, aşadar. Într-o perioadă, după câştigarea Războiului de Independenţă, acest metal preţios marcat a putut să fie emis în mod privat în SUA. Şi acest lucru a fost unul foarte important, fiind un mare pas înainte. Până atunci, dreptul de a bate monedă era dreptul celui care avea puterea politică şi militară cea mai mare. În momentul acesta, dreptul de a bate monedă devenea dreptul celui care avea puterea economică să facă lucrul acesta. Este unul dintre momentele fundamentale în istoria omenirii, chiar dacă lucrul acesta trece ca o ciudăţenie. Acesta este un lucru foarte important în povestea care urmează.

Acest lucru s-a pierdut în SUA când statul american nu a mai permis baterea de monedă de către entităţi private, ci şi-a arogat acest monopol. A fost un mare pas înapoi. Lucrul acesta s-a întâmplat după marea panică bancară din 1907. În loc să fie analizate cauzele, s-a găsit o soluţie de genul acesta. Este adevărat, este mai simplă, dar pe termen lung o să vedem care sunt efectele ei.

Oricum, după 1913, când a fost înfiinţat Fed în SUA, printr-o lege celebră, prin coagularea a cinci bănci care avea dreptul să emită monedă şi să reglementeze, lucrurile au intrat pe o altă orbită. Dar şi în acel moment moneda avea o caracteristică foarte onestă. Valoarea ei o reprezenta cantitatea de metal preţios la o anumită granularitate pe care ea o conţinea. Adică ea avea o valoare prin ceea ce era ea însăşi. Lucrul acesta s-a complicat după Marea Depresie. Există un motiv. În momentul în care economia este la pământ, cei care mai pot să mai tezaurizeze valoare în ceva, tezaurizează în lucrul de cea mai mare încredere. Pe atunci, lucrul în care avea cea mai mare încredere societatea americană era aurul. Şi, evident că aurul cel mai facil era moneda.

Asta a însemnat o problemă în acel moment pentru că masa monetară nu mai era în circulaţie, fiind tezaurizată. Una dintre măsurile care au fost în pachetul de măsuri luate în perioada aceea a fost trecerea la moneda de hârtie cu acoperire la paritate fixă în aur. În sine nu este un lucru rău, câtă vreme se poate garanta acea paritate fixă. Dacă garantarea nu o face cel care poate şi controla, lucrurile ar fi în ordine. Când un stat deţine monopolul asupra emiterii şi a garantării a ceea ce a emis, Dumnezeu ştie modul în care se poate să se exercite un control dacă paritatea este fixă şi că în spatele unei mase de monedă de hârtie este cantitatea aceea de aur care garanta.

Ce reprezenta paritatea aceasta erau lucruri diferite. Dacă la primul dolar american privat un dolar reprezenta 1,6 grame de aur, în 1933 un dolar reprezenta 0,888 grame de aur. Şi asta spune ceva, dar nu e foarte important, pentru că nu contează cât de mare este cantitatea de monedă, pentru că preţurile oricum se aşează în funcţie de cantitatea de monedă care există la un moment dat.

…şi dolarul a devenit valută forte

VP: O altă greşeală majoră s-a petrecut în 1944. În luna august a avut loc conferinţa de la Bretton Woods. Acolo, delegaţia engleză a fost condusă de un economist… Nu vreau să spun vorbe rele, dar eu îl consider unul dintre teoreticienii răului de azi. El este foarte acceptat în ziua de azi, John Maynard Keynes, dar eu cred că aşa cum Marx a fost cel care a teoretizat socialismul în viteza a cincea, aşa şi Keynes este teoreticianul socialismului în viteza întâri. Sunt foarte asemănători prin efectele pe care le-au avut în lumea reală ideile lor.

Keynes conducea delegaţia britanică şi a venit cu o propunere care era mai puţină nocivă decât situaţia la care s-a ajuns, să se rezolve problemele de curs prin înfiinţarea unei monede unice de către cei care participau (era un fel de premergător al euro, dar pentru o altă arie) care să aibă o legătură cu aurul şi care să fie emisă de o „bancă mondială”. Pentru cei care nu intrau în jocul acesta să fie un organism care să traseze stabilitatea cursurilor. Delegaţia americană a venit cu o contra-propunere, pentru că SUA dispuneau atunci de mari cantităţi de aur. Atunci a apărut ideea cu valuta forte şi banii aceştia care nu au o convertibilitate în aur directă. Ideea înfiinţării Fondului Monetar Internaţional ca „poliţai” al raporturilor dintre diversele monede şi Banca Mondială, ca bancă de reconstrucţie, şi nu ca una al cărui scop ar fi fost emiterea unei monede.

Ideile acestea legate de intervenţionismul statului, ideile lui Roosevelt, salvate de Al Doilea Război Mondial, că poate şi-ar fi arătat eşecul mai repede şi poate ar fi fost mai bine, au fost în felul acesta şi duse înainte şi accentuate printr-un mecanism foarte simplu.

„Politicienii folosesc mecanismele statului pentru a fi realeşi”

VP: Lumea trăieşte într-o eternă democraţie. Nimeni nu poate accede la putere fără acceptul unei majorităţi; măcar tacit. Hitler a fost şi el ales prin alegeri libere şi a avut un suport masiv al poporului german, asta e.

Orice politician într-o democraţie are o agendă foarte scurtă, de 4 ani. În 4 ani trebuie să facă… ce? Cam 6 luni îi ia să se prindă pe ce lume este, iar cu 6 luni înainte trebuie să dovedească cum că a făcut ceva, ca să fie reales. Îi mai rămân 3 ani. 3 ani îi trebuie să aibă totuşi un proiect viabil. Acela trebuie să aibă o legătură cu ce a promis şi o fezabilitate, ceea ce-i mai ia cam jumătate de an ca să se gândească la ce urmează să facă. Îi mai rămân 2 ani şi jumătate. În următorul timp, proiectul acesta trebuie făcut, pus pe piaţă şi trebuie începută munca la el. Partea asta de design mai durează jumătate de an. Mai rămân 2 ani în care proiectul trebuie făcut. Asta înseamnă că orice agendă realistă politică are 2 ani în care poate fi dusă într-un rezultat acceptabil pentru cei care votează, pentru că nimeni nu poate sta la putere împotriva voinţei unei majorităţi.

Ideea cu agenda pe 2 ani înseamnă că nu te mai interesează pe termen lung absolut nimic. Eventual, dacă este un tip super-responsabil te mai gândeşti şi pe termen lung. În condiţiile astea îţi trebuie un instrument foarte puternic, care este statul, care să poată să aibă suficientă influenţă în economie, care să facă o chestie totuşi majoră pe care să o vadă lumea şi să te realeagă.

C: Obiectivul principal fiind doar realegerea, conservarea la putere.

VP: De ce s-ar băga cineva în politică? Este un obiectiv normal, face parte din fişa postului. Bun, ajung cei 2 ani ca folosind o forţă a statului să poţi realiza nişte proiecte? Da, dacă forţa statului este suficient de mare şi dacă economia este suficient de dependentă de stat.

Ce poţi să faci? Protecţie socială. Cum? Redistribuind. Luând bani masiv cu taxe şi impozite din economie şi redistribuind după cum ai tu electoratul. Este cel mai simplu lucru. Poţi să te implici direct în economie, făcând fabrici, uzine, autostrăzi şi alte lucruri. Pe care nu contează dacă le faci prost sau bine, contează că angajezi lume, că se vede ceva. Toate generaţiile de politicieni care s-au succedat după „New Deal” au gândit în felul acesta. Şi lucrul acesta, pas cu pas, a dus la o mai masivă intervenţie a statului în economie şi au necesitat în continuu resurse financiare din ce în ce mai mari.

Dolarul se rupe de aur

VP: Revenind la ce s-a întâmplat cu banii. În 1971, SUA aveau datorii mari, pe care trebuiau să le plătească. Erau datorii mari externe, era războiul din Vietnam, iar Nixon era preşedinte. La un moment dat a trebuit să aleagă cum să-şi plătească datoriile. Dar cum? Bani nu mai erau.

Ce putea să facă era să mobilizeze o cantitate de aur pe care o avea şi să o transfere. A preferat un lucru bun pe termen scurt, dar care pe termen lung e chiar un lucru periculos. A rupt legătura dintre aur şi dolar. S-a numit „the Nixon shock” şi a luat multă lume pe nepregătite. Era un şoc de încredere. Până atunci, o mare putere, SUA, garantau o convertibilitate la o rată fixă a propriei monede cu o marfă tangibilă de foarte mare încredere care era aurul. În momentul acela nu mai exista această legătură. Legătura acesta trebuie făcută cu altceva.

Banii de hârtie creaţi din nimic

VP: Foarte simplist explicând – acesta este sistemul în care trăim acum – garantarea monedei s-a făcut prin totalitatea depozitelor băncilor comerciale la banca centrală. Care garantează marja de împrumut a unei bănci. De exemplu, marja a fost următoarea: pentru fiecare dolar depus în depozit la Fed, o bancă comercială putea să împrumute 6 dolari. Asta ce înseamnă: un dolar de hârtie se transforma automat în 6 dolari pe hârtie. Asta nu mai e masă monetară, sunt bani abstracţi, dar de utilizat. Şi în funcţie de cum sunt ei utilizaţi, ei pot să fie extrem de periculoşi şi de nocivi.

Iată cum se poate crea un ban din nimic. Guvernul emite un bond de un dolar. Bondul acela ajunge pe piaţa liberă. Fed-ul cumpără acel bond de la dumneavoastră. Ce vă dă în schimb? Vă dă un cec. Pe cecul acela nu-l puteţi schimba în bani la banca centrală, pentru că banca centrală face operaţiuni numai cu statul, cu guvernul central şi cu băncile comerciale. Ce faceţi cu cecul? Vă duceţi la banca pe care o aveţi, îl depuneţi în bancă, banca e foarte fericită, ia cecul se duce la banca centrală, unde nu-l schimbă într-un dolar, îl depune în depozitul de garantare. Ce poate ea să facă acum? Să emită 6 dolari pe hârtie, scriptici. Adică un bond, care este o promisiune că peste, nu ştiu, 20 de ani statul se obligă să plătească un dolar deţinătorului acelui bond, se transformă în 6 dolari! Din ce au apărut ei? Din nimic. Mai rău, nu au apărut din nimic, ci dintr-o promisiune.

A venit momentul scadenţei

VP: În momentul în care toate promisiunile astea încep să ajungă la scadenţă, că promisiunea e o plată pe care o amâni, holul se umple de „facturi” şi ajungem în ce am ajuns acum.

C: Cam de cât timp s-au acumulat toate aceste „facturi”? Reportate şi răs-reportate?

VP: N-aş spune că din 1933 încoace. Am tentaţia să spun asta. Dar prefer să cred că din 1944, de la Bretton Woods încoace cu siguranţă. Noi de fapt plătim acum trăitul pe datorie a o grămadă de generaţii care au fost înaintea noastră. Şi care chiar au trăit OK, pe o datorie care s-a tot dus într-un viitor pe care îl trăim noi.
C: Adică ce era în vest anii ’60, ’70, ’80…

VP: Nu, noi toată lumea. Planeta Pământ trăieşte acum scadenţa unei datorii pe care generaţii în şir, părinţii noştri nu au profitat de chestia asta pentru că au trăit în socialismul în viteza a cincea. Cei care au trăit în socialismul în viteza întâi au tot făcut chestia asta, toată dezvoltarea a fost pe o datorie insolvabilă. Nu a fost una naturală. O să ajungem şi la ultimile luni să o să vedem lucruri interesante pe care le-am văzut cu toţii, cu ochii noştri.

Pe sistemul acesta de multiplicare al banului s-a mai întâmplat ceva. Există aşa-numitul discount-trade, care este – foarte simplist – dobânda la care o bancă comercială se poate împrumuta de la Fed. Sistemul nu mai este cel american, este generalizat în momentul de faţă. Şi e normal aşa, pentru că în masa monetară a lumii moneda americană reprezintă peste 65%. Toate celelalte monede, cu excepţia yenului, a lirei şi a euro, reprezintă împreună cam 2% din masa monetară a planetei. Nu are rost să discutăm despre altceva decât ce se întâmplă în economia americană, din cauza asta.

Apariţia creditelor fără restricţii

VP: Era sfârşitul administraţiei Clinton. La un moment dat, unul dintre miniştrii guvernului american de atunci a vorbit despre faptul că orice american merită o casă. A fost campanie electorală, se spun multe într-o campanie. Partea proastă e că mesajul a fost reluat în administraţie Bush şi reluat într-o intensitate mult mai mare. În mod absolut surprinzător, cu un an înainte de realegerea preşedintelui Bush, Fed a avut cea mai mică taxă de scont din istoria lui: 1%. Iar condiţiile bancare au fost relaxate major. Şi dublate de mesajul acesta cum că orice american merită o casă.

Orice om merită orice, că e un om. Dar problema este dacă îşi permite ce merită. Toată nebunia care a apărut atunci, dezvoltare pe un credit insolvabil de la început stă la originea accelerării finalului pe care îl vedem acum. Oricum s-ar fi ajuns aici, dar mai lent. Adică s-a trecut din viteza întâi în viteza a doua sau a treia la socialismul de care vorbim acum. Sigur că lucrul acesta a fost foarte repede stopat pentru că Greenspan şi-a dat seama că nu e în ordine. Dar deja apucase să-şi facă efectul.

Aşa a început creditarea foarte facilă a orice. Povestea cu creditul numai cu buletinul, sau pe telefon sau pe orice e un reflex a unui lucru – la noi toate lucrurile vin mai târziu cu 6 luni, 8 luni, 10 luni – a fost aşadar un reflex al unor lucruri care s-au întâmplat pe pieţe mult mai mari decât piaţa românească şi pieţe mult mai relevante în lumea în care trăim. SUA, Marea Britanie, pieţe adevărate. Germania, Franţa… La un moment dat insolvabilitatea a fost atât de clară încât nici tranzacţionarea datoriilor nu a mai mers.

Goana băncilor după profituri maxime

C: Detaliaţi puţin aici pentru că avem o sincopă. De la lansarea creditării masive la un risc ridicat… şi riscul chiar s-a întâmplat, americanul de rând, cel cu risc ridicat şi venit scăzut şi fluctuant şi nesigur nu şi-a plătit rata. Băncile ce au făcut?

VP: În primul rând să vedem de ce băncile au creditat atât de facil. Hai să zicem că eu am o dobândă la un împrumut de un dolar, la 100 de dolari pe care-i împrumut. Ăia 1% ai lui Greenspan. Eu dacă împrumut 100 dolari de la Fed cu 1 dolar dobândă, dar nu-i mut din Fed, îi depun imediat în depozitul meu de garantare, eu pot să dau credit de 600 dolari. Păi dacă eu creditul acela îl dau cu 2% dobândă – simplificând enorm lucrurile – înseamnă că eu iau în schimbul creditului, adică eu mi-am creat 612 de dolari, pe care o să-i iau înapoi de la cei pe care i-am împrumutat, şi am de dat în schimbul lor 101 dolari. Eu am câştigat 511 dolari din chestia asta. Corect? Corect. Păi nu merită? Merită. Din ce am făcut eu banii aceştia? Din nimic. Merită? Merită. Merită să risc? Evident! Mai ales că văd că banca de alături că face deja primii paşi în direcţia asta. Şi zic că aia riscă, se îmbogăţeşte, o să crească foarte mare şi în câţiva ani sunt mâncat de ea. Aşa că trebuie să fac şi eu pasul acesta.

Şi astfel se intră într-o sarabandă de neoprit. Am voie de la autoritatea de reglementare să dau creditele foarte facil? Am voie, că s-au schimbat condiţiile de creditare. Pot să iau un credit foarte ieftin de la Fed şi să-l multiplic foarte repede? Pot. Merită riscul? Merită. Hai! Asta s-a întâmplat.

Statul care plăteşte oalele sparte

VP: Şi, evident, la un moment dat, s-a constatat că chestia asta nu este un izvor din care iese apă în continuu şi tu iei găletuşa cu apă şi dai în stânga şi-n dreapta. Nu e aşa. Au început să apară oameni creditaţi care clar nu mai aveau nicio şansă să-şi mai plătească înapoi datoriile, şi atunci unele bănci au zis că şi aici e o oportunitate. „Ia să cumpărăm noi datoriile de la banca asta, pe care le tranzacţionăm după aia”, mai ales cu o speranţă pe care, într-un sistem în care statul îşi bagă nasul în economie în halul acesta, întotdeauna o ai în cap. Că orice s-ar întâmpla, vine statul şi plăteşte oalele sparte.

Dacă chestia asta nu ar fi existat, nu s-ar fi ajuns la modul acesta tranzacţionare de datorii. Există însă ideea că, dacă cumva se întâmplă ceva, iese lumea şi ţipă şi atunci cei care conduc statul, ca să nu ţipe lumea foarte tare imediat o să folosească nişte bani pe care îi au în buget ca să acopere. Să fie ok tot şi să mergem mai departe spre următoarele alegeri.. În condiţiile astea devii foarte imprudent. Te gândeşti că ai o plasă în care, dacă cumva cazi, nu cazi foarte rău. Nu dai de pământ. Este plasa aia de salvare care se numeşte „stat”.

Eh, uite că nici statul nu a putut să prevină acumularea într-un singur loc, datorii cumpărate în speranţa că o parte vor fi plătite, o parte lasă că le acoperim noi într-un fel sau altul administraţia o să acopere chestiile astea. Şi buba s-a spart. Era de aşteptat. S-au acumulat prea multe vise neacoperite în nimic realist.

România intră în depresie economică

Ce a urmat ştim cu toţii. Noi am văzut de exemplu în februarie-martie, până când a intrat România în prima criză. Noi suntem în depresie economică, nu suntem într-o criză.

Îmi aduc aminte că spuneam în decembrie că retailul de IT va suferi o cădere – îmi era frică să zic mai mult – ziceam de 60% până la sfârziul anului. Oamenii ziceau că „Varujan e nebun, spune tâmpenii”. În februarie, îmi spuneau că deja este 30% căderea. În timp ce spuneam în decembrie povestea asta, tot felul de „guroi” mari din lumea asta, care au ei „globul de cristal” (eu n-am că s-a spart şi am unul chinezesc, de plastic, naşpa rău) spuneau „creştere moderată de 5-6%”… Tot felul de tâmpenii din astea. Nu ştiu ce rost aveau lucrurile pe care le spuneau. Dar lucrurile erau foarte clare. Noi am vîzut în ianuarie-februarie-martie cum arată România reală. România reală însemnând România fără credit de consum. România în care fiecare trăia după cât putea buzunarul propriu.

C: Ba chiar mai mult, fiind obligat să-şi achite creditele luate în ultimii ani.

VP: Dacă vorbim de lucruri mai sus valoric decât de retailul de IT, da. Acolo se simţea România datoare deja. Vedeţi care este diferenţa între a-ţi dimensiona cheltuielile după cât poţi şi a-ţi dimensiona după vise din astea cu halucinogene multe în ele? Este diferenţa dintre cum se cumpărau lucrurile numai cu 4-5 luni înainte şi cum se cumpărau când s-a oprit robinetul de creditare. Şi creditarea asta nesănătoasă duce la ce am văzut.

Criza banilor

Prima criză care a apărut în încrengătura de crize care este depresia economică a fost cea de cash bancar. Dar imediat după aia a apărut una foarte periculoasă: cea de cash operaţional. Ce înseamnă asta? Înseamnă că eu am un contract care se maturează peste 3-4 luni. Adică peste 3-4 luni am de luat o sumă de bani. Cu care eu ştiu că-mi acopăr salarii, chirii, apă, lumină, întreţinere, toate cheltuielile mele de companie ca să produc chestia pe care o am scrisă în contractul respectiv. Nimeni nu ţine banii aceia cash în bancă şi-i foloseşte imediat. Foarte puţine companii fac aşa. Majoritatea iau împrumuturi pe terment scurt de la o bancă. Îşi acoperă cash-ul operaţional şi în momentul în care vin acei bani, dau banii înapoi.

Eh, în perioada asta, băncile au avut împrumuturile astea pe care fie nu le-au putut face, nu le-au putut acorda. Sau le-au acordat la o dobândă prea mare. Asta a fost prima criză care a apărut. În SUA, prin octombrie-noiembrie, business-uri foarte sănătoase – foarte sănătoase, insist – s-au vândut la un preţ de nimic. La 20-25-30% din valoarea lor pentru că nu mai puteau funcţiona. Nu mai aveau cash operaţional.

C: Şi era riscul de blocaj?

VP: Nu era riscul de blocaj. Dacă nu plăteşti salariile oamenilor lună de lună, până încasezi banii din contractul pe care îl faci, nimeni nu stă să-ţi lucreze pe o promisiune. Vedeţi… oamenii cumpără pe promisiuni, dar nu muncesc, nu fac nimic concret ce ţine de ei pe promisiuni. Asta ţine de natura umană.

Ori tipărire de bani, ori concedieri de bugetari

VP: În definitiv, este foarte greu să şi centrezi, să şi dau cu capul, să fi şi arbitru, să fixezi şi scorul final, aşa cum se întâmplă acum. Şi să-ţi păstrezi şi obiectivitatea faţă de tot ce se întâmplă. În momentul în care un guvern trece printr-o dificultate există o mare tentaţie să apelezi la nişte monedă în plus de undeva.
C: Asta duce la inflaţie! Cel puţin teoretic.

VP: De acord. Dar dacă rişti să intri în încetare de plăţi, să nu plăteşti salariile bugetarilor şi să constaţi că, al naibii, nu-ţi vine banul de nicăieri. Să faci lucrul acesta, ai două variante: să-ţi dai afară o parte dintre bugetari şi atunci o să ai clar o problemă. Sau recurgi la moneda în plus care nu-ţi creează o problemă.
C: Dar exact în situaţia asta este România acum.

VP: Nu vreau să discut despre ce se va întâmpla… Eu cred că în curând – ianuarie-februarie – asta se va întâmpla la noi. Asta că aţi apucat să spuneţi, dar nu vreau să dezvolt foarte mult.

C: Adică disponibilizări? Pentru că vor fi trecut alegerile prezidenţiale, ar urma disponibilizările masive.

VP: Nu, sunt mai multe variante posibile. Inclusiv un excedent de monedă care să apară pe piaţă. Deocamdată există clar un om care s-ar opune lucrului acesta. El ar fi ultima redută.

C: Mugur Isărescu.

VP: Da. Dar nu ştiu dacă va putea să o facă până la capăt. Dar este un lucru foarte ciudat. Noi o să intrăm în deflaţie foarte curând. O să intrăm în deflaţie pe fondul unei scăderi masive a cererii.

Riscul deflaţiei

C: Ceea ce s-a întâmplat şi în Vest acum 6 luni.

VP: În decembrie spuneam că o să intrăm în deflaţie în august. Cred că nu m-am înşelat foarte mult. Şi cred că în august-septembrie intrăm în deflaţie, cred în continuare.

C: Vă referiţi de la o lună la alta, nu anualizată.

VP: Da. Şi este foarte ciudat să apară o inflaţie artificială prin creşterea masei monetare, aia de hârtie, dublată de o deflaţie naturală. Nu ştiu cum s-ar comporta lucrurile.

C: Oricum, august este o lună cu tradiţie de inflaţie mică, iar în ultimii ani a fost chiar -0,1%.

VP: De asta am spus şi eu că în august începe deflaţia la noi. Aşa este, numai că trendul acesta se va menţine şi-n septembrie, şi-n octombrie, lucru care nu s-a întâmplat. Eu cred că lucrurile vor evolua în felul acesta şi că este destul de periculos. Nu ştiu dacă o inflaţie artificială peste o deflaţie naturală duce la o echilibrare. Nu cred. S-ar putea să asistăm la comportamente foarte stranii în economie. La reacţii foarte stranii ale economiei. Pentru că socoteala asta cu o deflaţie compensată de o inflaţie artificială nu funcţionează la fel pe toate verticalele economice. Nu funcţionează simultan în toate verticalele economice.

C: Chiar dacă ar funcţiona în trimestrul respectiv, peste una an, peste doi ani, se simte moneda în plus.

VP: Duce la o disfuncţie, în orice caz. Şi nu e bine. Şi moneda aia, se poate resorbi, nu asta ar fi problema. Eu cred că în trimestrul acela, în luna aceea, în perioada aia, poate să creeze probleme mari economiei şi aşa în halul în care este acum.

În pragul blocajului financiar

VP: Prima criză a fost cea de cash bancar, a doua de cash operaţional. A treia, pe care deja o trăim şi noi, şi la rădăcina acestei crize este însuşi statul. Este blocajul financiar. Deja îl trăim şi-n foarte multe zone, la rădăcina blocajului financiar este statul. Prin anularea sau amânarea unor plăţi pentru o muncă făcută. Probabil că aceasta a treia criză va duce la o şi mai rapidă accentuare a căderii economice. Pentru că oamenii au muncit, trebuie acum să primească nişte bani pentru munca lor.

Puţini dintre patroni se mai gândesc la profit. Se gândesc să-şi menţină business-ul în viaţă în clipa asta. Se gândesc în primul rând să poată să-şi plătească oamenii şi furnizorii. Şi atunci, în momentul în care tu vrei să faci lucrul acesta, pe hârtie poţi să faci lucrul acesta, dar nu îţi vin bani de la cei care au cumpărat de la tine deja ai o mare problemă. Şi cei care au cumpărat de la tine pot să fie: statul sau utilizatorul final. Cel care plăteşte TVA-ul, fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi este mult mai solvabil astăzi decât e statul.

C: Ce vă face să spuneţi asta?

VP: Simplu. Statul are o mare problemă: trebuie să plătească o masă mare de bugetari. Pe o parte dintre ei trebuie să-i plătească obligatoriu pentru că în Constituţie învăţământul şi sănătatea sunt garantate de stat. O parte, iarăşi obligatoriu, pentru că apărarea şi securitatea naţională nu sunt jucării şi trebuie plătite.

C: … ordinea publică, justiţia…

VP: Cu justiţia uite că a fost fenomenul de la Vrancea pe care s-ar putea să-l mai vedem. Şi o parte reprezintă masa de funcţionari de stat unde există două categorii: cei pe care nu-i schimbă nicio guvernare pentru că ei ştiu să facă şi cei pe care trebuie să-i ţii acolo pentru că datorită lor eşti la putere. Au lipit afişe, au alergat, s-au zbătut; a făcut fiecare ceva. Dacă ne uităm, practic nu ştii de unde să disponibilizezi că practic nu prea ai de unde. Dacă nu ai de unde să-i plăteşti şi nu ai de unde să disponibilizezi, ai o mare problemă.

Ce faci în condiţiile astea? Zici: tu: ai lucrat pentru nu-ştiu-ce contract pentru mine. Nu mai am de unde să te plătesc, lasă, data viitoare, peste 20 de ani, vii tu cu hârtiuţa asta cum că statul român ţi-a fost dator şi-ţi mulţumeşte, dar deocamdată ia pleacă dumneata şi spune-le angajaţilor că au făcut muncă patriotică. Ce faci? Cel care a făcut munca patriotică spune „avem nişte furnizori”. „Prieteni, nu avem de unde să vă plătim că eu trebuie să plătesc salarile acestora înainte de orice”. Are aceeaşi problemă ca şi statul.

Soluţia: cota unică 4%, TVA la 25%

VP: În vremuri de genul acesta ai două variante. Variantă panicată, în care pui impozite, taxe în disperare ca să iei banul acum, repede-repede, să faci ceva acum, repede, şi, pe un viitor predictibil nu te mai gândeşti la el că poate nu mai eşti acolo şi e OK. Poate cel care vine după tine vine într-o situaţie atât de gravă încât totul se sparge în capul lui. Asta este o strategie.

C: Şi ieşi onorabil în alegeri.

VP: Da, ieşi cu un scor onorabil din orice. Strategia cealaltă este una, după părerea mea, care face sens pentru o ţară mică şi cu o putere economică mică. Am vorbit despre lucrul acesta, l-am mai prezentat public. De ce nu am fi noi profitorii crizei? Sună urât, dar, până la urmă, eu sunt cetăţean român, sunt deputat român, pe mine România mă interesează. Dacă România poate profita de momentul acesta, nu văd nimic rău în asta. Eu am propus.

O să încep cu partea care sună rău: să majorăm TVA-ul la 25%. Şi să dublăm asta cu o scădere a cotei unice de impozitare unic la 4%. Făcând mişcarea asta nu descurajăm în niciun fel consumul (care ar fi descurajat de creşterea TVA), ba chiar îl încurajăm. Pentru că în buzunarul omului intră mai mulţi bani.

La nivelul cumpărătorului final chiar înseamnă un plus de bani şi chiar înseamnă o uşoară relansare a cererii. Fără credit, cu bani din buzunar. 4% impozit pe venit înseamnă şi o mai mare angajabilitate în România. Adică, nu mai presează atât de mult pe cheltuielile operaţionale ale companiei. Practic, riscul unor concedieri devine mai mic. De ce concedierile sunt periculoase? Pentru că ele duc automat la o scădere a cererii. Şi ducând automat la o scădere a cererii, începe un bulgăre de zăpadă.

Iar 4% impozit pe profit înseamnă o atragere masivă a banilor. Aceia puţini cât mai sunt de investit, să vină încoace. Asta e viaţa, o să se supere toată planeta Pământ pe noi, dar devenim profitori ai crizei. S-o facă şi alţii dacă pot. De exemplu, Bulgaria, Ungaria ar putea s-o facă… Deci ţări de calibrul nostru, cu mână de lucru rezonabilă. Dacă se pun şi taxe rezonabile – e super. Asta era o chestie pe care putem s-o facem.

Colectarea TVA la plată

VP: Al doilea lucru, ca să nu omorâm compania. Când vaca e slabă, dacă te apuci să dai în ea să dea lapte – o omori. Asta e. O mănânci, te saturi vreo 5 zile şi după aia faci foamea. E clar de tot lucrul acesta. Ce am mai putea să facem, apropo de vacă. În momentul acesta TVA-ul este prelevat în momentul în care emiţi o factură. Tu emiţi o factură, dar tu primeşti banii de pe factura pe care ai emis-o Dumnezeu ştie când! Mai e şi blocajul financiar. Dar tu, când ai emis o bucată de hârtie, din ce mai ai tu în bancă, automat trimiţi statului nişte bani. Dacă încasarea TVA s-ar face în momentul încasării banilor pe care i-ai facturat, asta ar fi probabil pentru criza de cash operaţional unul dintre cele mai bune răspunsuri pe care un stat le-ar putea da.

Dacă tot facem lucrurile astea, ce obţinem în plus? În primul rând, încetinim scăderea sau poate chiar am putea avea o mică creştere economică în condiţiile în care toţi ceilalţi se prăbuşesc. Pe chestia cu 4% pe profit. Dar încetinim în orice caz ritmul de creştere al şomajului. Adică încetinim ritmul de scădere al consumului. Încetinind ritmul de scădere al consumului este practic cel mai important lucru pe care am putea să-l facem acum. Menţinem practic economia la nişte cote rezonabile de funcţionare în nişte condiţii foarte grele. Doar textele cu „peste 3 luni am ieşit din criză” nu merg.

Momentul critic: afectarea agriculturii

VP: Nu ieşim repede din chestia asta. Este logic ce spun. Legătura dintre descreşterea consumului şi disponibilizări, asta e cheia. Chestia asta se va tot duce până când se va stabiliza la un anumit nivel. De abia de acolo poate începe creştere. Care va fi nivelul, când va fi momentul acela? Momentul acela va fi când o să fie afectat producătorul agricol. Până acolo o să meargă pârjolul acesta care este depresia economică pe care o trăim acum. Până atunci mai e mult. Eu cred că vom mai avea 4-5 ani de trăit aşa ceva.

Deocamdată, încă businessul acesta cu lucruri „basic” (precum hrana) merge. În momentul în care omul va renunţa la lucruri care îl ţin în viaţă, va strânge cureaua rău de tot acolo, acela va fi momentul când am ajuns la fundul sacului şi de acolo putem creşte – sper eu – sănătos. Şi nu nesănătos, cum am crescut zeci de ani şi am ajuns în situaţia asta.

Visurile sunt mai importante decât realitatea

VP: Problema este că noi nu am avut nicio generaţie care a trăit realist. Noi nu avem aşa ceva. Toată lumea este obişnuită să trăiască pe promisiuni, pe gargare, pe lucruri de genul acesta. Marea mea teamă este că oamenii vor cere conservarea unui anumit sistem. Şi nu ştiu cum va fi posibil asta. Şi politicienii, fiţi sigur, vor spune „Da, imediat!”. Pentru că altfel nu sunt aleşi. Dacă te duci şi spui pe bune, „Fraţilor, uitaţi chiar aşa arată lucrurile. Asta ar trebui să facem. Nu ca să trăim ca-n paradis, ci ca să trăim normal”. Nu te va alege nimeni pe aşa ceva. Nu se uită la tine.

„Eu îl aleg pe ăla, pentru că uite ce-mi zice, că o să am cinci case, două yahturi şi 200 de avioane”. Unul care spune tâmpenii din astea este mult mai credibil, pentru că el nu se adresează laturii raţionale din noi. El se adresează visurilor noastre. Există chestia asta în fiecare dintre noi: visurile sunt mai importante decât realitatea. Asta e nenorocirea.

Teama mea este că, în continuare, va trebui să găsim tot felul de sisteme economico-politice care cât de cât să răspundă visurilor şi nu realităţii. Din când în când, realitatea ne va da în cap în halul în care ne dă acum. Resursa e limitată. Hai să ne gândim că pe masa asta este un pahar cu apă. Şi că pentru amândoi este vital să bem un pahar cu apă, pentru că altfel murim. Ce facem? Unul dintre noi trebuie să moară. Dar dacă lângă paharul acela cu apă punem o promisiune de un pahar cu apă care se transformă într-un pahar cu apă, îl bem amândoi, şi în viitor cineva o să plătească paharul pe care unul dintre noi l-a băut fără să aibă resurse. Asta se întâmplă acum. Şi din cauza asta se închide robinetul la toată lumea.

Pericolul dictaturii

VP: Într-o perioadă de genul acesta, deflaţia va însemna o scădere masivă de preţuri la orice. Perioada asta îi va transforma pe oamenii săraci în oameni extrem de săraci, iar pe oamenii bogaţi în oameni incredibil de bogaţi. Şi va duce la o polarizare foarte mare. Lucru care nu o să convină. Din această cauză, nu ştiu care va fi viitorul politic al lumii de după criză. Mi-e teamă că vom asista la apariţia unor regimuri extrem de autoritare. Ca un reflex al nemulţumirii celor care din săraci au devenit extrem de săraci şi toate visurile alea în care au crezut şi s-au concretizat în credit doar cu buletinul în 3 minute la telefon le-au rămas în cap. Şi le vor în continuare. Şi vor credita o seamă de aventurieri politici care le vor promite că se poate. Şi nu se poate.

Eu cred că suntem la începutul unei perioade de declin. Şi nu este finalul. Este începutul sfârşitului unui anumit sistem. Numai că sfârşitul va fi greu, chinuit şi urât. Poate dura 20-30 de ani. Nu cred că cineva care este matur acum va putea să se bucure de un alt sistem în viitor. Dar se va „bucura” de consecinţele a tot ceea ce s-a întâmplat de la Bretton Woods încoace. Nu spun de la Marea Depresie încoace. Ceea ce nu este foarte vesel, nu este foarte optimist.

Când vom ieşi la lumină?

VP: Când Ptolemeu a făcut sistemul geocentric, a plecat de la două ipoteze simple. Că planetele se mişcă pe cercuri, având centrul în centrul Pământului, şi că cercurile astea sunt descrise uniform. Modelul lui a funcţionat. A dat predicţie bună vreo 50 de ani. După care nu a mai dat predicţie bună. Atunci, elevii lui au zis că sistemul era perfect, era cu cercuri, era foarte frumos… Dar era mai complicat decât s-a gândit el. Era primul pas.

De fapt, au spus ei, planetele se mişcă pe cercuri având centrul pe un cerc cu centrul în centrul Pământului. Adică au mai adăugat un cerc. Sistemul a dat o predicţie bună mai mult timp, după care iar nu a mai dat o predicţie corectă. Şi tot s-a adăugat, până se ajunsese la unele planete pe vremea lui Copernic care aveau 5-7 epicicluri din aceştia.

Copernic a constatat că e mai simplu să muţi centrul decât să mai adaugi cercuri. Eh, G20 a mai adăugt un epiciclu. Noi suntem acum în perioada în care, la sistemul geocentric, sau, mai bine zis, la sistemul egocentric al fiecăruia dintre noi, se mai adaugă un epiciclu. Şi va trebui să vină un moment în care un Copernic în economie să mute centrul sistemului acolo unde locul lui firesc.

C: De ce nu dumneavoastră?

VP: Nu sunt eu acela. V-aş da un răspuns aproape biblic: eu sunt doar vocea care strigă în pustie, deocamdată.

Te-ar putea interesa și: