Sunt multe întrebări care trebuie adresate cu privire la această ştire. Să enumăr câteva: Ce treabă au SUA în Marea Neagră? De ce zboară avioane de luptă deasupra Mării Negre? Faptul că SUA sunt prezente în Marea Neagră, că doresc insistent să deţină o bază militară, doresc să încalce Convenţia de la Montreux şi încearcă să o facă mai flexibilă, nu pune cel mai mult Turcia în dificultate? Una dintre particularităţile ofiţerilor eroi care au fost aruncaţi în închisorile de la Silivri în urma conspiraţiilor şi proceselor inventate nu era atitudinea lor dură, fără concesii în ceea ce priveşte Convenţia de la Montreux? A fost oare o întâmplare faptul că marinarii, care în anul 2008, în timpul războiului dintre Rusia şi Georgia s-au opus acţiunilor Statelor Unite în Marea Neagră au fost aruncaţi în închisorile din Silivri? Dacă ţinem cont că Turcia, Bulgaria şi România, ţări riverane la Marea Neagră, sunt membre NATO, oare nu îngrijorează Rusia faptul că SUA doresc ca şi Georgia şi Ucraina să adere la Alianţa Nord-Atlantică? O altă ţintă a Statelor Unite în Marea Neagră nu este oare Turcia? Bineînţeles că numărul întrebărilor ar putea creşte, scrie Cumhuriyet.
Adevărata problemă este atitudinea Turciei. SUA şi Rusia; Atlanticul şi Eurasia; relaţiile diplomatice şi militare, precum şi relaţiile comerciale şi dependenţa energetică, dilema dintre rămăşiţele Războiului Rece şi încotro se îndreaptă lumea, toate acestea pun în dificultate Turcia. Turcia nu poate menţine niciun echilibru sănătos, durabil, şi nici nu poate gestiona această dilemă, această tensiune. De exemplu, chiar luând în considerare problemele ce pot apărea în relaţia cu Statele Unite şi expunându-se la sancţiuni achiziţionează sistemul de apărare aeriană S-400 din Rusia, dar nu poate activa acest sistem. Este atacată economic, politic, militar şi diplomatic de imperialismul american, dar continuă să-l numească „prieten” pe preşedintele SUA şi să declare că relaţiile cu SUA sunt la nivelul de „alianţă strategică”.
Iar în problema Siriei transmite mesaje când SUA, când Rusiei.
Natura politicii externe
În diplomaţie nu există eroism. Nu este loc pentru sentimentalisme. Importante sunt realitatea şi interesul. Atunci când există un eveniment, o problemă în politica externă atenţia se îndreaptă către forţa, timpul, spaţiul, relaţiile, conjunctura, dimensiunea problemei, modul de acţiune al statelor, stilul lor, capacitatea părţilor. Pentru că paralel cu calibrul statului se pot schimba aşteptările, scopul, priorităţile, interesele, ţinta, definiţia şi percepţia ameninţării. Mai mult, spaţiul geografic în care este situată o ţară este destinul ei, este determinant. Are o mare influenţă în ceea ce priveşte alianţele. Atunci când nu mai există o ameninţare comună, alianţa întâmpină greutăţi în a-şi apăra existenţa. Din acest motiv va căuta de urgenţă noi inamici, noi ameninţări. Dacă nu va găsi, va crea chiar ea însăşi. Va schimba definiţia ameninţării sau va avansa noi elemente de ameninţare.
Poziţiile marilor puteri şi ale puterilor medii în lume şi în regiunea în care se află, precum şi modul în care privesc lumea şi regiunea în care sunt situate sunt diferite. Relaţiile, priorităţile, temerile, gândirea şi atitudinea, punctele în care acţionează, politica pe care o promovează, strategiile însuşite cu lumea şi regiunea în care se situează sunt diferite. Bineînţeles că această diferenţă este legată de priorităţile, capacitatea statală, forţa lor.
Putem trage învăţăminte din spusele liderului legendar al Egiptului, Cemal Abdül Nasır: „Alianţa dintre statele mari şi mici seamănă cu prietenia dintre din un lup şi un miel. Lupul va mânca mielul, acesta va fi sfârşitul.”
