Aceste mișcări se produc în urma reducerii prezenței americane în Orientul Mijlociu, care a început în timpul celui de-al doilea mandat al lui Barack Obama, a fost accentuată de Donald Trump și a fost menținută de Joe Biden. Nu că americanii ar fi complet absenți de la evenimentele din Orientul Mijlociu. Ei continuă să fie cea mai mare putere mondială și cea mai influentă în regiune, fiind principalii vânzători de arme către majoritatea țărilor, pe lângă ajutorul militar acordat Israelului, Egiptului și Iordaniei. Au o flotă în Bahrain și o bază aeriană în Qatar. Cu toate acestea, nu mai sunt la fel de dominanţi ca până acum câțiva ani, transmite O Globo.

În Siria, SUA au devenit practic irelevante de la inițiativa eșuată de a înarma oponenți în administrația Obama și de la decizia lui Trump de a retrage sprijinul acordat kurzilor. Rusia, Iranul și Turcia obişnuiesc să se întâlnească pentru a stabili următorii pași ai conflictului care, în practică, a fost câștigat de Assad. Mai recent, au apărut noi interesați de a se apropia de regimul sirian – Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Dictaturile din Golful Persic acceptă realitatea victoriei dictatorului sirian în războiul civil și știu că acesta va rămâne la putere cel puțin pe termen mediu. Știu, de asemenea, că Siria are nevoie de bani pentru a se reconstrui. Strategia acestor țări arabe, cu medierea Egiptului și a Rusiei, a fost aceea de a negocia cu Damascul. Assad are nevoie de banii lor pentru a reconstrui țara devastată de război.

Pe agenda normalizării cu Assad, pe lângă investițiile în reconstrucție, se află întoarcerea Siriei în Liga Arabă și redeschiderea ambasadelor de la Damasc. În schimb, Rusia, iar nu Iranul, ar fi principala bază de sprijin pentru regimul sirian – ceea ce este și pe placul Israelului, aliatul Moscovei și chiar şi lui Assad, care nu a suportat niciodată prea mult prezența iraniană, cu excepția luptei împotriva opoziției.

Regimul iranian nu dorește să-și piardă influența în Siria

Cu toate acestea, o revenire la statu quo-ul anterior războiului poate fi o opțiune acceptabilă. Cu atât mai mult cu cât Teheranul ar putea folosi regimul Assad pentru a ajuta gruparea șiită Hezbollah și pe aliații săi creștini din Libanul prăbușit, ceea ce este crucial din punct de vedere strategic pentru Teheran, dar nu atât pentru dictaturile din Golf. Acesta este frontul tradițional al mişcării Hezbollah și al Iranului în conflictul împotriva israelienilor. Așa s-a întâmplat până în 2011.

Guvernul irakian doreşte să fie o punte în apropierea dintre Riad și Teheran. În fond, este majoritar șiit, ca Iranul și, în același timp, arab, ca Arabia Saudită. Este firesc să joace acest rol. Mai important, Bagdadul dorește stabilitate și respect faţă de suveranitatea sa. Aceste obiective vor fi atinse numai printr-o relație bună între saudiți și iranieni.

Toate aceste mișcări care implică diverşi actori din Orientul Mijlociu au loc în toiul negocierilor SUA cu Iranul pentru revenirea americanilor la acordul nuclear. Aparent, dictaturile arabe au pus deja în ecuație acest scenariu al unei ere fără aliații lor Trump și, din ce în ce mai probabil, Netanyahu. Trebuie să se descurce singuri.