Una dintre temele discutate a fost decizia unor state precum Franța și Canada de a recunoaște Palestina ca stat. Potrivit lui Ștefan Popescu, acest gest are o puternică încărcătură simbolică, dar nu va produce consecințe concrete pe teren.
„Este un act cu valoare simbolică. O declarație de poziționare – dar fără urmări practice imediate. Recunoașterea Palestinei nu schimbă nimic în ecuația de forță din regiune. Israelul își continuă operațiunile, iar statele arabe nu sunt unite”, afirmă analistul.
În opinia sa, Franța încearcă să își reafirme o autonomie diplomatică în fața hegemoniei americane, dar fără a ieși din parteneriatul strategic cu Washingtonul.
„Franța nu mai face opoziție frontală SUA. În schimb, încearcă să-și arate suveranitatea diplomatică prin asemenea mișcări. Este o formă de a semnala că politica externă franceză nu este dictată integral de Casa Albă”, explică Popescu.
Discutând despre contextul regional mai larg, el atrage atenția asupra dispariției ideologiei panarabe și a slăbirii proiectului politic comun în lumea arabă.
„Nu mai există un panarabism. Țările arabe sunt mai divizate ca oricând. Qatarul și Arabia Saudită joacă pe direcții diferite, iar Egiptul are propriile probleme structurale. Nu mai există o voce comună a lumii arabe în problema palestiniană”, spune Popescu.
Această fragmentare creează un vid de influență, în care intră jucători mai mari, precum Iranul și Turcia. Însă, paradoxal, și aceștia au propriile dificultăți.
„Iranul are probleme reale de supraviețuire – atât la nivel intern, cât și internațional. Regimul e slăbit, iar protestele constante arată lipsa de legitimitate. În același timp, Turcia joacă o carte proprie, caută să intervină în Siria și în Caucaz, dar nu mai este un lider regional incontestabil”, subliniază analistul.
În ceea ce privește Israelul, Popescu consideră că acesta nu va accepta niciun compromis real în condițiile actuale, mai ales în contextul unui guvern de extremă dreapta și al unei societăți polarizate.
„Pentru Israel, chestiunea palestiniană este blocată. Nu există voință reală de negociere, iar radicalizarea ambelor tabere face imposibilă o soluție de pace pe termen scurt”, a afirmat el.
Mai grav, spune Popescu, este faptul că regimurile din Orientul Mijlociu sunt extrem de fragile, ceea ce face din regiune un teren predispus exploziei.
„Suntem martorii unei instabilități istorice. Regimurile din Orientul Mijlociu sunt, poate, mai fragile decât în oricare alt moment din ultimele decenii. Totul se poate aprinde rapid – și tocmai lipsa unor alianțe solide face imposibilă stingerea incendiului”, avertizează el.
În concluzie, Popescu sugerează că ceea ce pare a fi o simplă criză diplomatică (recunoașterea Palestinei, reacția Israelului, pozițiile europene) este de fapt un simptom al unei transformări strategice mult mai profunde în regiune – o redistribuire a influențelor, în care niciun actor nu mai deține controlul.
