Ce naiba s-a întâmplat cu voi, oameni buni? 26% dintre voi vreți ca cluburile de noapte și cazinourile să fie închise permanent, cu virus sau fără virus. 35% dintre voi considerați că orice călător trebuie băgat în carantină și 40% că masca trebuie să fie obligatorie. Incredibil, 19% dintre voi vreți să fie interzisă circulația pe timpul nopții – și, repet, nu ca măsură anti-pandemie, ci ca principiu general.
Mi-aș fi dorit să pot da vina pe cineva pentru aceste cifre. Mi-ar plăcea să pot arăta cu degetul spre SAGE [comisie de experții științifici care consiliază guvernul în cazul crizelor – n.red.] sau spre BBC ori spre guvern – sau chiar și spre nesuferitul de Piers Morgan, care pare bucuros să plece în vacanță peste hotare și să ia parte la evenimente aglomerate în timp ce perorează isteric împotriva oricărei relaxări a interdicțiilor. Dar haideți să nu ne furăm singuri căciula. O minoritate semnificativă a britanicilor se complace în autoritarism doar de dragul lui.
Cei care tânjesc după normalitate vor găsi poate că aceste cifre sunt dificil de crezut. Manifestanții anti-restricții pe lângă care trec din când în când la Westminster își orientează în mare parte pancartele și sloganurile către premier și consilierii lui științifici. Este fără îndoială o consolare să-ți imaginezi că interdicțiile au fost vârâte pe gâtul unei națiuni reticente. Dar adevărul e acela că fiecare dintre relaxări a fost împinsă forțat printre dinții încleștați ai rezistenței populare, scrie The Telegraph.
93% din populație a susținut prima carantină și 85% pe cea de-a doua. Apoi a venit campania de vaccinare, lucrul pe care teoretic abia-l așteptam cu toții – și abia dacă s-a sesizat vreo modificare la opinia publică. Atunci când programul de redeschidere „prudentă, dar ireversibilă” a fost abandonat, și redeschiderea de pe 21 iunie a fost amânată, 71% au fost de acord.
Acest mic declin al cifrei e totuși ceva, presupun. Pe măsură ce panica inițială s-a disipat, un număr mic de oameni a început să înțeleagă că vor fi necesare niște compromisuri. Dar noi cei puțini, cei câțiva disperați, eram greu de găsit altundeva în afară de pagina de opinie din The Telegraph. Dacă și voi, la fel ca mine, aveți dificultăți în a reconcilia rezultatele sondajelor cu opiniile amicilor voștri, ar fi cazul să vă gândiți că poate trăiți într-o bulă. Cei mai extremiști adepți ai carantinei sunt prin definiție și oamenii cu care aveți cele mai mici șanse să vă întâlniți, pentru că sunt, evident, în carantină. Chiar și în momentul în care vaccinurile rup corelația dintre infectare și formele grave de boală, ei rămân tot „popriți, zălogiți, sechestrați, prada șovăielilor și temerilor ispititoare” [citat din William Shakespeare – n.red.].
În aceste ultime 15 luni am descoperit niște adevăruri neplăcute despre țara mea. Înainte îmi imaginam că noi am opta automat pentru libertate. Sigur, am fi deschiși și la persuasiune, pregătiți să acceptăm unele restricții proporționale, dacă ele ar fi justificate prin probe. Dar credeam că premisa de la care plecăm noi, în calitate de britanici născuți liberi, e aceea că ar trebui să fim în măsură să mergem oriunde avem chef fără a fi nevoie să dăm explicații nimănui.
Și cât de mult m-am înșelat! Epidemia ne-a scos la iveală cele mai meschine, pedante și puritane înclinații. E adevărat, a scos totodată la lumină și bunătate, compasiune și spiritul de comunitate. Dar aceste lucruri sunt adeseori două fațete ale aceleiași monede. Psihologii știau de multă vreme că războaiele, cutremurele și alte dezastre naturale le conferă oamenilor un sentiment al scopului comun și al solidarității care poate fi extrem de satisfăcător, dar și că tot chimia creierului îi face concomitent intoleranți cu orice comportament considerat excentric sau nonconformist.
Alte țări au trecut și ele prin aceeași reorientare psihologică, fie și numai parțial. Pe toată planeta, restricțiile au fost apreciate, și lumea a preferat siguranța în detrimentul libertății. Însă un vizitator de pe altă planetă, judecând pe baza texturii vieții de zi cu zi, ar fi conchis de bună seamă că Regatul Unit are o societate mai represivă decât cele ale Rusiei ori Chinei, unde restaurantele au rămas deschise și oamenii au fost liberi să muncească și să călătorească. Aici, pe pământul unde s-au născut Magna Carta și Hampden [John Hampden, simbol al revoluției engleze – n.red.], pe pământul lui Wilkes [John Wilkes, liberal radical din secolul 18 – n.red.] și al libertății, s-a întâmplat ca noi să ne delectăm în cel mai flagrant mod spunându-le altora ce trebuie să facă.
Acum nu mai e vorba în primul rând despre coronavirus, dacă chiar a fost vorba vreodată despre el. Întâmplarea face să cred că ne-am fi putut descurca cu restricții mai ușoare, pe model suedez. Sistemul medical al Suediei nu a fost copleșit – și, nu uitați, aceasta e unica justificare oficială a interdicțiilor -, iar infecțiile de acolo au ajuns la un vârf și apoi s-au împuținat după același tipar observabil în mai toată Europa. Dar e posibil și să greșesc: există o mulțime de oameni inteligenți care sunt în dezacord cu mine.
Însă acum cea mai feroce dispută are ca obiect cea mai puțin relevantă măsură, portul măștii. În cazul ei probele au fost mereu neconcludente, motiv din care ambele tabere își pot alege pe sprânceană studiile pe care le invocă. Cele mai multe autorități medicale, inclusiv SAGE și OMS, admit sincer că argumentația în favoarea măștii e pe muchie de cuțit. Sfatul lor inițial a fost să nu purtăm mască. Ulterior și-au modificat poziția, și nu pentru că ar fi apărut cine știe ce probe noi, ci mai degrabă din cauza sentimentului că orice, oricât de mic, ar putea ajuta.
Dacă masca ar fi redus transmisia, ar fi fost un bonus; iar dacă nu, ei bine, portul ei nu implică privațiuni atât de mari comparativ cu alte restricții pandemice. O logică la care am aderat și eu. Însă tonul isteric adoptat mai nou de ambele tabere îmi spune că acum avem de-a face cu un război cultural care nu mai are nici o legătură cu știința.
Nu, acum e vorba de libertate, pur și simplu. Înțeleg de ce oamenii s-au bucurat de unele aspecte ale carantinei. Cine n-ar prefera să se joace cu copiii săi în loc să facă naveta? Însă – chiar trebuie să scriu asta? – esența carantinei constă în natura ei coercitivă. Ea nu îți permite să faci diverse alegeri. Ea te obligă. Înainte puteai alege între o vacanță în străinătate și un program redus de muncă. Problema cu carantina e că îți creează posibilitatea de a-ți impune preferințele proprii tuturor celorlalți.
Uitați-vă din nou pe cifrele de la începutul articolului. Ce ne spun ele este că oameni sunt indiferenți față de acele libertăți pe care se întâmplă să nu vrea să le exercite ei înșiși. Dacă nu obișnuiesc să meargă în cluburi de noapte, sunt bucuroși să vadă cluburile de noapte închise. Dacă ei nu zboară cu avionul peste granițe, de ce ar trebui s-o facă oricine altcineva?
Ușurința cu care oamenii alunecă de la „nu îmi place X” la „X ar trebui să fie interzis” este înspăimântătoare. Desigur, fiecare dintre noi își are propriul său X. Pentru unii poate fi trasul cu arma, pentru alții marijuana, pentru alții pornografia sau vânătoarea de vulpi ori cazinourile. Însă o societate deschisă depinde de disponibilitatea noastră de a ne ridica în apărarea drepturilor unor oameni de care nu ne pasă în mod special. Pe baza acestui etalon, am încetat deja să mai fim o țară liberă, indiferent ce va afirma legislația în cele din urmă.
